Chipuri ale fricii

Frica este prima emoție menționată în Biblie. Dupa ce mușcă din măr, cuplul primordial se ascunde printre arborii din Paradis: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: Adame, unde ești? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în Rai și m-am temut, căci sînt gol și m-am ascuns“. Căderea în păcat presupune apariția rușinii și instaurarea fricii.

Dintre toate emoțiile, frica este cea mai puternică. Vocabularul fricii este divers, desemnînd forme și grade ale intensității acesteia: neliniște, anxietate, angoasă, fobie, teamă, spaimă, groază, teroare, panică. Frica „îngheață sîngele“, oamenii „înlemnesc“ de frică etc. Pentru Aristotel, frica este o anticipare a unui eveniment negativ: „Ne temem, evident, de ceea ce provoacă teama, iar ceea ce o provoacă este, în general vorbind, un rău; de aceea, teama este definită ca așteptare a unui rău. Ne temem deci de toate relele, cum sînt dezonoarea, sărăcia, boala, lipsa de prieteni, moartea.“ (Etica nicomahică)

Există însă și un versant pozitiv al fricii. Filozoful italian Giambattista Vico susținea, în Scienza Nova (1744), că frica a dus la apariția civilizației. Oamenii primitivi, înspăimîntați de stihiile naturii, și-ar fi imaginat existența forțelor supranaturale amenințătoare, transformate mai apoi în zei și divinități. Realizînd că le este frică de aceleași lucruri, oamenii s-au asociat, au creat familia și societatea, au inventat diverse instituții pentru a avea sentimentul că se pot proteja. Ideea lui Vico nu era nouă, poetul latin epicurean Statius spunea: „Frica a adus primii zei în lume“. Astăzi, psihologia evoluționistă argumentează valoarea adaptativă a fricii, care ar fi permis supraviețuirea noastră ca specie. Ea este un fel de semnal de alarmă al corpului, pentru a face față unui pericol, declanșînd comportamente reflexe precum fuga, apărarea sau atacul (multe acte de curaj se datorează fricii!).

Cum este explicată frica de către psihologi și neurobiologi? Cercetări experimentale au identificat circuitele cerebrale ale fricii. În caz de pericol, informațiile sînt transmise către o zonă din sistemul nervos central numită talamus, care le expediază structurilor corticale superioare (hipocampului, sediul memoriei) unde sînt rapid analizate, pentru a decide dacă pericolul este real sau nu; apoi sînt transmise către o altă zonă din creier, în sediul senzației de frică: amigdala cerebrală. Ea este cea care dictează răspunsul comportamental la amenințare și pune în mișcare sistemul nervos simpatic, care favorizează eliberarea adrenalinei și accelerează bătăile inimii.

Lista fricilor umane este aproape infinită, ne temem de noapte, de necunoscut, de durere, de accidente, de moarte, avem frici politice și economice. Antropologii au studiat nenumărate frici legate de strigoi, spirite rele, vrăjitorie și tabuuri. Trebuie să distingem între frica-emoție, provocată de un eveniment neașteptat, și frica-dispoziție permanentă, prezentă mereu în fundalul existenței oamenilor. Frica provocată de întîlnirea cu un urs diferă de frica de îmbolnăvire sau de frica de cutremur. Formele de manifestare și conținuturile fricii diferă de la o epocă istorică la alta și de la o cultură la alta. Există frici universale, cum ar fi teama de străin sau de întuneric, dar există și frici particulare, prezente numai în anumite culturi, cum ar fi de exemplu susto, în țările sud-americane, și care se manifestă ca o frică instantanee, fulgerătoare, cu simptome psihosomatice violente, provocate de credința că sufletul a plecat din corp.

În cultura europeană, tipul predominant de frică este cel difuz. Frica a fost multă vreme o constantă a vieții, o neliniște continuă, o așteptare a unui potențial pericol sau a unei nenorociri care poate lovi în orice moment, fără avertisment. Liniile de forță ale fricilor din spațiul occidental au fost exemplar descrise de către istoricul francez Jean Delumeau. În celebra sa carte Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată (1978, tradusă la noi în 1986), el realizează un inventar complet al fricilor din societatea premodernă. În buna tradiție a istoriei mentalităților, abordarea este interdisciplinară, un prim capitol fiind dedicat psihologiei și fiziologiei fricii. Delumeau o definește astfel: „o emoție-șoc, adeseori precedată de surpriză, provocată de conștiința unei primejdii prezente și imperative despre care credem că amenință conservarea noastră“. El se ocupă de fricile colective, de „fricile celor mulți“, deprinși să reacționeze prin frică în fața unor amenințări reale sau imaginare. Printre fricile reale, cea mai cumplită era teama de epidemiile ciclice de ciumă, care au devastat Europa între 1348-1720. Marea Ciumă din 1348 a produs o imensă zguduire a psihicului colectiv, a creat un „ținut al fricii“, o lume a insecurității și a agresivității, dominată de foamete, frig și mizerie fiziologică, pîna tîrziu în secolul al XVIII-lea.

Fricile imaginare, cele referitoare la lumea supranaturală (frica de sfîrșitul lumii, de Diavol, de strigoi și vrăjitoare), au dus la comportamente iraționale, aberante, la isterii colective (precum arderea pe rug a mii de persoane, mai ales femei, sub acuzația de vrăjitorie).

Delumeau distinge două niveluri: fricile permanente, prezente în viața celor mulți (frica de ciumă, de războaie, de foamete), și cele „cugetate“, adică fricile propagate de discursul ecleziastic, de oamenii Bisericii, cei care au stabilit lista „agenților lui Satan“: evreii, ereticii, femeile (îndeosebi vrăjitoarele). Delumeau vorbește despre frica față de femeie, considerată de teologi o ființa slabă, nestatornică, foarte ușor de corupt de către Diavol. Suspectate de legături cu forțele demonice, femeile erau cel mai expuse acuzațiilor de vrăjitorie. Mai ales lumea rurală avea o frică profundă față de acele persoane bănuite de vrăjitorie, despre care se credea că ar deține puteri malefice cu care fac farmece, pot aduce moartea, nenorociri și boli, ghicesc viitorul, provoacă impotența bărbaților (a existat o adevărată psihoză a acestui maleficiu, îl găsim și în spațiul românesc – „legarea brăcinarului“).

Represiunea împotriva vrăjitoriei a început în secolul al XII-lea, dar a atins un apogeu paroxistic în secolul al XVII lea, în timpul marii vînători de vrăjitoare. Majoritatea femeilor denunțate i-au avut ca acuzatori chiar pe vecinii lor. În societățile premoderne, relațiile de vecinătate erau dominate de frică și de neîncredere, trebuia să fii mereu vigilent pentru ca vecinul să nu recurgă la acțiuni magice, din invidie sau din răzbunare. Rugurile încetează să mai ardă abia la sfîrșitul secolului al XVII-lea, cînd puterea laică a eliminat persecutarea vrăjitoriei, considerînd că este o simplă superstiție.

Cu toate acestea, frica față de vrăjitoare n-a dispărut. Ne-am fi așteptat ca azi, în societatea noastră modernă, să dispară practicile vrăjitorești și fricile pe care le implică. Acest lucru nu s-a întîmplat, vrăjitoria agită în continuare spiritele și bulversează viața oamenilor. În 1977, o cercetătoare franceză, Jeanne Favret-Saada, publica o carte faimoasă, Les Mots, la mort, les sorts. În urma cercetărilor de teren a constatat, surprinsă, că farmecele și credințele în eficacitatea vrăjitoriei încă mai ocupau un loc semnificativ în viața țăranilor din Normandia. Ea a identificat un mare număr de cazuri de vrăjitorie, persoane care considerau că li s-au făcut farmece de către vecini, cărora le-ar fi murit rude din cauza maleficiilor, s-au îmbolnăvit ei sau animalele din gospodărie, sau asupra lor s-au abătut nenorociri interminabile. Agresorul poate apela la un vrăjitor sau poate opera el însuși ritualurile vrăjitorești. Vraja poate fi anihilată de „specialiști“ care confirmă diagnosticul de vrăjitorie, identifică agresorul și procedeele sale, desfăcînd vraja. Mai recent, un alt cercetător, Dominique Camus, confirmă că fricile față de practicile vrăjitorești în lumea rurală franceză sînt departe de a se diminua. În 2001 a publicat o carte bogat ilustrată, La Sorcellerie en France aujourd’hui. E impresionantă recuzita magică actuală: păpuși străpunse de ace, ghemotoace de păr de mort plasate în lenjeria de pat a victimei, broaște cusute la gură, inimi de bou în care e inserată fotografia victimei, străpunse de nouă cuie și multe altele. Nu pot să nu constat că și în lumea rurală românească de azi, vrăjitoria ocupă un rol deloc neglijabil în viața socială. Cea mai interesantă documentare a acestor aspecte este cartea Aurorei Liiceanu, Povestea unei vrăjitoare (1996).

Nietzsche se plîngea că lumea și-a pierdut mult din farmec pentru că oamenii nu se mai tem destul. Astăzi nu cred că ar mai face această afirmație, pentru că frica a devenit un mod de viață. Unii autori au argumente că astăzi am trăi într-o adevărată cultură a fricii. Recunosc că uneori mi-e frică să deschid televizorul și să mă uit la știri. Mi-e frică să nu mi se facă frică. De fapt, și Montaigne spunea: „Lucrul de care mi-e cel mai frică este frica“. 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.