China de la noi de acasă

Cînd am început să lucrez la un film documentar despre chinezii din București, o minoritate aflată la prima generație despre care nu existau studii mai deloc, mai degrabă articole și știri „exotice” prin ziare (vezi „chinezii din valiză” în anii ʼ90), nu cunoșteam nici un chinez. De fapt, asta a fost și curiozitatea mea: ce caută chinezul în România? Toți te întreabă după ce ai făcut filmul: „De ce ai făcut acest film?”, care a fost motivația ta personală. Locuiesc aproape de Obor, la granița cu cartierul Colentina, îi vedem din ce în ce mai des pe stradă, în piață, la Kaufland, singuri sau mai degrabă în grupuri, în familie, vorbind limba lor imposibilă pentru un european, mi-am propus să învăț măcar un basic în cei doi ani în care am lucrat la film, însă n-am reușit să învăț decît formule de salut și „mulțumesc”, și mă tot întrebam: ce fac oamenii ăștia aici? De ce au venit în România? Din ce trăiesc? Știam desigur despre centrele lor comerciale, despre „Dragonul Roșu” (fostul bazar „Europa”), însă la o primă descindere a noastră acolo, chinezii s-au dovedit a fi total necomunicativi, uitaseră și puțina limbă română pe care se presupune că o învățaseră (și doar se știe că învățarea limbii unei posibile țări de „adopție” nu reprezintă pentru ei o prioritate). Am înțeles mai tîrziu – noi spuneam că vrem să facem un film, însă puteam fi oricine, de la Guvern, de la Garda Financiară, de la poliție, inclusiv cea rutieră, orice vizitator incognito care ar fi putut să profite cumva sau să ia o șpagă de pe urma lor. De aceea, chinezii își deschideau magazinele, standurile, dughenele sau ce-or fi fost ele la ora cinci dimineața, iar dacă pe la ora zece se simțea ceva mișcare suspectă prin tîrg, se anunțau în aceeași limbă a lor imposibilă prin telefoane, trageau storurile, puneau lacăte și plecau acasă. A doua zi o luau de la capăt. Asta era „afacerea” lor, piața lor comercială. Ce-i drept, cei mai mulți dintre ei nu erau în regulă cu nimic – marfă proastă pentru o țară cu putere mică de cumpărare, nu văzuseră în viața lor o casă de marcat sau un bon fiscal românesc. Tot mai tîrziu am aflat că această stare de fapt era întreținută atît de către comercianții chinezi, cît și de statul român și era cumva convenabilă pentru ambele părți, chiar dacă uneori mai aveau loc „incidente” precum incendierea unor dughene. Mulți nici nu știau unde nimeriseră, fuseseră aduși aici de către veri, mătuși și alți consăteni. O țară din Estul Europei. România, despre care li se spusese la școală celor din generația părinților noștri că e o țară „prieten și frate”, cum ne-a mărturisit la un moment dat un om de afaceri chinez. O țară comunistă. Unii habar n-aveau ce e aia proprietate privată, dacă ar fi venit statul român să le ceară tot ce aveau ar fi dat tot cu zîmbetul pe buze. Alții, mai tineri, își închipuiau că România e doar o haltă provizorie spre țări mai dezvoltate precum Germania sau Franța.

A doua descindere a noastră a fost la Ambasada Republicii Populare Chineze la București. Acolo am spus din nou că vrem să facem un film documentar despre chinezii din România, iar atașatul cultural, foarte zîmbitor, desigur, ne-am făcut cadou două DVD-uri cu muzică tradițională din China. Apoi am cunoscut printr-o întîmplare niște chinezi baptiști care se întruneau săptămînal într-o sală din centrul Capitalei. Deschiși, politicoși, cei mai tineri vorbeau bine românește, non-personaje toți pentru filmul nostru. Am urmat acest trace și am ajuns într-unul dintre șantierele abandonate din Fundeni unde baptiștii le duceau periodic de mîncare unor muncitori chinezi care nu mai aveau ce munci. Știam deja despre problema muncitorilor – înainte de criza financiară veniseră masiv din China, cu contracte, construiseră printre altele mall-ul AFI Palace, însă șantierele s-au închis, ei au rămas aici, suspendați între două lumi, cu datorii în China pe care nu le puteau plăti, unii dintre ei au dormit în corturi săptămîni la rînd în fața ambasadei lor, așteptînd să fie repatriați. Alții au încercat să se pripășească aici, ilegal, oricum le era mai bine decît în China natală. În Fundeni, am luat parte la un soi de garden party printre ruine, fiecare chinez adusese de acasă sufertașul lui cu mîncare pentru fratele chinez aflat în nevoie. Am mîncat de toate atunci, inclusiv pîinicile delicioase fierte la aburi și umplute cu ierburi ale bucătarului muncitorilor, gătite într-o bucătărie improvizată plină de șobolani. Inclusiv o carne tare, cu gust de vînat, pe care am suspectat-o ca fiind de cîine. Și atunci am avut un prim șoc cultural – fete grațioase care aveau cîte o flegmă în gît, o trăgeau pe nas cu zgomot și apoi o scuipau pe asfalt.

Au urmat nenumărate astfel de experiențe și cîteva toxiinfecții alimentare. Chinezii, orice negociază, negociază la masă, așa că am avut parte de multe mese chinezești, unele chiar excepționale, de ce să mint? Am mai învățat că chinezii negociază orice cu zîmbetul pe buze, nu pot spune nu, spun da, dar dacă nu mai dau nici un semn de viață e nu. De exemplu, descoperisem un chinez foarte interesant care își făcuse o mică fermă în satul Șindrilița. Cultiva varză chinzească și usturoi pe un hectar de pămînt primit cu „împrumut”, trăia într-o șandrama pe cîmp, gata să se dărîme, era susținut și ajutat doar de concubina sa româncă și își vindea produsele într-un cărucior la „Dragonul Roșu”. Chinezul ăsta ne-a primit cu multă dragoste și prietenie, ne-a arătat serele lui improvizate, poze pe telefon de la un uriaș tîrg agricol din China, se vedea că avea mari ambiții de fermier. Am plecat acasă cu o sacoșă plină de ceapă verde și de varză chinezească. Cînd i-am propus să filmăm ceapa lui cum crește s-a arărat bucuros, a dat din cap, însă peste vreo două săptămîni traducătorul nostru chinez mi-a zis că nu prea ar vrea. Nici el nu era foarte sigur. Țiganii din Șindrilița îl furau la greu pe chinezul nostru. Dacă lăsa o sapă afară din casă, o furau. Am avut senzația că era singurul om care muncea într-adevăr în satul ăla.

Apoi am ajuns la templul budist din cartierul Colentina unde, de regulă și în zi de rugăciune, se adună întreaga comunitate. Acum cîțiva ani era administrat de o doamnă foarte simpatică din Taiwan, care ne-a primit cu brațele deschise și cu intenția de a ne converti la budism. Co-autorul filmul și operatorul nu a văzut nimic rău în asta (eu sînt mai conservatoare), au urmat ritualul de inițiere și după aceea și-au cam rupt spatele făcînd plecăciuni. Însă templul în sine era un loc în care și eu m-am simțit foarte bine, mereu veneam acolo ca să dăruim fructe, fără să înțelegem limba și religia în sine, erau camere curate care miroseau vag a citrice, plus că se gătea excepțional, exclusiv vegetarian, femeile foloseau toate ierburile din curte pe care le plantaseră în ghivece. La un moment dat, în timpul documentării noastre, a venit un pelerin important din Taiwan (preoteasa templului ne punea mereu la video imagini cu templul impresionant din Asia de care aparțineau), care le-a împărtășit cumva credincioșilor că „s-a dat voie la ou”. De atunci, un ou negru (fiert în ceai negru) a tronat mereu pe fiecare masă.

În cele din urmă, am ajuns la un mic cartier locuit de chinezi din Voluntari, care pentru mine cel puțin a reprezentat China „profundă” de la noi de acasă. Era un conglomerat de blocuri de apartamente minuscule și garsoniere în care se îngrămădeau familii întregi, cei cu statut mai de soi locuiau în niște vile cu aspect vag și kitsch de pagodă. Acolo am simțit cu adevărat comunitatea, deși nu ni s-a dat voie să filmăm (am discutat cu un soi de mahăr chinez care administra toată chestia) – își aveau un birou aici și baptiștii, și frizerul care afișa pe ușă „Nu sînt acasă. Sînt plecat în China pînă la data de...”, și micul măcelar care vindea urechi de porc, și buticul chinezesc în fața căruia cei mai vîrstă jucau Mahjong, bărbații seara jucau baschet, iar femeile făceau aerobic într-un mod organizat pe muzică chinezească. Aici am mîncat pentru prima oară popularele aripioare de pui prăjite în Coca-Cola după care s-ar da în vînt adolescenții chinezi și după care am vomitat o săptămînă. Și tot aici am dat peste o familie care își pierduse doi tineri membri ai ei „în valiză” și ne-au copleșit cu maldăre de șosete ieftine doar ca să intervenim pe lîngă Judecătorie ca să le rezolvăm „cazul”.

Ceea ce am reușit să filmăm din toate aceste experiențe a fost doar vîrful aisbergului. Am avut norocul de a avea alături de noi doi traducători români excelenți care și-au petrecut ceva timp în China. China cea adevărată, nu cea din București, însă nu cred că diferența e foarte mare. Acești oameni se pot adapta practic oriunde, neadaptîndu-se de fapt nicăieri, și asta spune totul despre ei.