Chef de filme
Relaţia filmului cu mîncarea şi băutura este una veche şi, fără îndoială, savuroasă. L-aş aminti, doar, pe Peter Sellers care, în The Party (1968, regia Blake Edwards), este irezistibil într-un rol (şi într-un film) care a(u) devenit o delicatesă pentru orice cinefil. Şi nu numai...
Fiind invitat la chef, m-am gîndit să aduc nişte... amintiri bine garnisite şi cred că nu am început întîmplător cu titlul de mai sus. Într-un „meniu“ pe care Dilema veche l-a pregătit cu grijă, petrecerile mele favorite, în ultimii ani, sînt cele de la festivalurile de film şi, uneori, „întîlnirile“ de după vreo premieră locală. La fel ca Hrundi V. Bakshi, picat ca musca-n lapte la simandicoasa petrecere hollywood-iană a anilor ’60, şi în mica lume dîmboviţeană care se învîrte în jurul bobinelor de film îşi fac apariţia nelipsiţii „pişcotari“ care, deşi nu atît de simpatici ca personajul amintit, sînt inofensivi, (destul de) retraşi şi foarte vioi în preajma meselor cu farfurii & pahare. Cum-necum, reuşesc să intre. Primii! Filmul e la genericul final, încă...
TIFF. Cluj, început de iunie. Una dintre cele mai aşteptate zile este... seara de joi care, prin tradiţie, înseamnă HBO Party! Pentru cine n-a fost deloc acolo, nu-s prea multe de spus. „Decît“ atît: mergeţi! Toată lumea e prezentă, toată lumea vrea să fie prezentă într-un loc unde abia ai... loc (sic!) să te mişti, unde drumul pînă la bar îţi aminteşte de ruta Bucureşti – Cluj cu C(he)F(e)R(eu), unde fiecare vorbeşte cu oricine, şi de unde pleci cînd soarele începe să-ţi fiarbă vaporii din trupu-ţi îmbibat cu... Îmbibat. Acum şi aici trebuie observat ceva: echipa HBO merită HHH Michellin pentru cele mai reuşite întîlniri (m-am săturat să le zic party, petreceri etc.), indiferent de ocazie şi de spaţiul pe care-l aleg. Hm, nu mai e aşa mult pînă în iunie 2013...
Mă mut (niţel) spre vest şi ajung la Berlin(ale). Oraş mare, aerisit, savuros, plin de viaţă, trepidant, care, la început de februarie, pare a se roti cu 24 de cadre/secundă. Pînă să ajung la Romanian Party – tradiţională, de cîţiva ani, fac o mică escală sub podul gării din Alexanderplatz, unde este un loc minunat, un bar! Mic, cu mobilier din lemn, cu oameni grăbiţi, care intră şi beau o bere, sau un grog, înainte de urcarea în tren/după coborîre şi unde pot... fuma liniştiţi! Ireal, într-o lume în care sîntem vînaţi, mînaţi şi izolaţi, există un locşor unde viciul nostru este acceptat. Aici chiar este şi un semn/afiş pe geam care semnalizează acest fapt. E ca o gură de aer proaspăt! Sper să fi supravieţuit! Revenind... Anul trecut, cheful românesc „s-a ţinut“ într-o fostă casă de cultură, în estul Berlinului şi a avut de toate: lume multă şi bună, muzică bună, gălăgie şi, desigur, palinca, acest lubrifiant minunat care unge căi de acces şi dezleagă limbile. Şi am fumat afară...
RIFF înseamnă Reykjavik International Film Festival şi, în septembrie 2011, a găzduit o petrecere românească unde toată lumea a dansat pe muzica dj Nico de Transilvania, o ingenioasă muziciană care îmbină sonorităţi carpatine cu ritmuri foarte moderne. Prin grija unor binevoitori, oaspeţii s-au delectat şi cu tradiţionala palincă. Pînă pe la miezul nopţii – pentru că a trebuit să plecăm din cauza... orarului. Oricum, Reykjavik este un oraş cumva straniu, pentru oricine, cred. E foarte mic, foarte curat, frumos, nu puteţi fuma nicăieri în spaţii publice şi nu găsiţi alcool în magazinele obişnuite. Este unul singur, specializat, al statului, unde puteţi cumpăra cam ce vreţi, de luni pînă vineri, între 11-17, parcă. Cu toate astea, în weekend, este o înghesuială incredibilă în baruri şi cluburi, chiar dacă alcoolul este foarte scump, şi de unde trebuie să te tîrăşti pînă afară ca să găseşti un colţişor respirabil pe care să-l umpli cu aerele tutunului tău.
Nu pot închide această (pe)trecere fără să(-mi) amintesc de întîlnirea, memorabilă, cu Gaspar Noé, în octombrie 2010, la prima ediţie a Les Films de Cannes à Bucharest. Îmbrăcat lejer, cu mustaţa lui de căldărar şi cu ochii mereu căutători, monsieur Noé este un personaj! Unul care a vrut să vadă/simtă/palpeze viaţa Bucureştiului la orice oră din zi şi din noapte, dar care, a doua zi, avea emoţii la întîlnirea cu publicul care tocmai văzuse Enter the Void. Da, pare o întîlnire seacă, but, trust me, a fost bine condimentată!
Cam astea ar fi locurile pe unde mai umblă lumea după ce iese de la film. Pentru că, bun-rău, filmul trebuie asezonat cu discuţii şi stropit cu licori. Nu se poate altfel. Vorba aceea, „Ce-ar fi marea fără soare / Ce-ar fi cîmpul fără floare / Ce-ar fi astăzi fără mîine/ Ce-ar fi viaţa fără tine“...
Florin Barbu este critic de film, realizatorul emisiunii Cinemas de pe B1 TV.