Ceva dulce, în comunism
"Pentru aluat: 500 g făină, 2 ouă, 1 pachet de margarină, 1 linguriţă de bicarbonat, stins cu oţet, puţină sare. Pentru umplutură: 200 g nuci măcinate, 200 g zahăr, un borcan cu gem de caise. Pentru glazură: 3 linguri cacao, 3 linguri ulei, 200 g zahăr, 4 linguri apă clocotită." Aceasta este inegalabila Greta Garbo, aşa cum apare ea într-un mai vechi caiet de reţete, cu coperţi cartonate, cu pagini pătate de ulei şi de unt, pe care scrie simplu: "Prăjituri". De ce se numeşte aşa, habar n-am. Poate pentru că era o prăjitură "vedetă" (nucile se găseau greu, iar un gem bun de caise nu era decît cel făcut în casă!), printre alte dulciuri mai puţin pretenţioase, cum ar fi checurile sau cornuleţele cu rahat sau clasicele fursecuri cu stafide pe care le găseşti astăzi la toate cofetăriile şi nu le cumpără nimeni. O altă prăjitură domnească era Rigo, iar Albă ca Zăpada purta acest nume din cauza faptului că nu avea nici un strop de cacao. În privinţa prăjiturii Televizor, lucrurile erau ceva mai complexe: cele două foi "negre" şi cea albă, de la mijloc, te duceau cu gîndul la televizoarele alb-negru care existau pe vremea aceea. Prăjitura Fanta a fost inventată imediat după Revoluţie şi avea într-adevăr o glazură cu Fanta ("dar se poate folosi orice alt suc de culoare portocalie"). În general însă, prăjiturile căpătau numele doamnelor şi domnişoarelor de la care primeai reţeta. Astfel, tortul Viorica, checul Mara sau cornuleţele fragede Gina puteau fi găsite în alte caiete similare, sub alte nume, cum ar fi Ileana, Doina sau Corina. A boteza o prăjitură, în momentul în care îţi treceai reţeta în caiet, cu numele prietenei, colegei de serviciu sau al vecinei care te-a îmbiat să-i testezi talentele de gospodină era mai mult decît o convenţie, era o dovadă de respect. Astfel, femeile obişnuite - soţii şi mame care trăiau în comunism şi care pierdeau nopţile aşteptînd să vină gazele şi stăteau la coadă pentru pachetul de margarină ce o va transforma pe Greta Garbo, dintr-un miraj occidental, în realitate - aveau o şansă unică de a intra în posteritate, chiar dacă uneori doar cu numele de familie (atunci cînd nu ţi-l aminteai pe cel mic) şi astfel se năşteau reţete cu nume fabuloase, cum ar fi tortul Cocor. Pentru copiii din acele vremuri, mai ales pentru fetiţe, caietele cu reţete ale mamelor şi bunicilor reprezentau o fascinaţie constantă. Cînd le deschideai, intrai în intimitatea unei viitoare femei pe care încă nu îndrăzneai să ţi-o închipui. Pe de altă parte, vitrinele magazinelor erau goale, în cofetării erau doar 3-4 tipuri de prăjituri, printre care nelipsitele amandine, la televizor nu erau reclame la ciocolata Milka sau la iaurturi cu fructe. De aceea, citind reţete din caietul cu coperte cartonate existau multe şanse să salivezi, imaginîndu-ţi toate acele dulciuri care se făceau doar la ocazii speciale, de Crăciun sau de Paşti (dulcele de zi cu zi erau clătitele sau, vara, banala prăjitură cu vişine). În caietul despre care vă vorbesc, cele patru ouă sau 200 g de zahăr sînt înconjurate de inimioare sau desene, iar unele reţete, "preferatele", sînt recopiate pe alte pagini, cu acele carioci în 24 de culori. Însă în momentul în care mama sau bunica îşi lua dintr-un sertar catastiful ca să-l studieze în bucătărie, ştiai că urmează să se întîmple mai multe lucruri plăcute. Primul dintre ele era operaţiunea de frămîntare la care puteai să asişti, ba chiar să primeşti şi tu un boţ de aluat cu care să-ţi faci de lucru. Apoi erau coacerea şi mirosul care se răspîndea în toată casa. Degustarea cremelor. Momentul în care prăjitura propriu-zisă prindea viaţă sub ochii tăi, apoi stătea pînă a doua zi, presată cu DEX-ul sau cu Istoria literaturii... a lui Călinescu. În sfîrşit, interdicţia de a te atinge de ea, "pînă nu vin musafirii", însă, dacă ştiai cum să insişti, te alegeai cu marginile, atunci cînd se tăia în romburi sau pătrate, cu un cuţit fierbinte. Toate aceste etape transformau prăjitura într-un eveniment de care foarte puţini copii din ziua de astăzi mai au parte.