Ceva care stă pe loc și nu e niciodată nimerit

Se întîmpla în urmă cu vreo zece ani. Scriam deja de cinci ani despre piaţa bursieră, chiar din momentul reluării tranzacţiilor cu acţiuni în România. Bursa nu avea practic istoric după pauza impusă de 45 de ani, iar eu învăţam cu ce se „mănîncă” piaţa de capital odată cu evoluţia acesteia. Aşa se face că, la sfîrşitul anilor ’90, ştiam şi nu ştiam nimic despre bursă şi tranzacţiile cu acţiuni. Ştiam tot pentru că urmăream cotaţiile, discutam cu brokerii, cunoşteam principalii indicatori ai companiilor pe care îi calculam pentru a evalua, în pagina mea, oportunitatea de investiţie într-un titlu sau altul. În realitate, eram la fel de neştiutor ca un ministru din ziua de azi, care nu leagă teoria de practică. Iar eu nu legasem vreodată două tranzacţii între ele, una de cumpărare şi alta de vînzare. 

La scurt timp după deschiderea bursei, îmi alcătuisem un mic portofoliu de acţiuni, pe care l-am lăsat, însă, să zacă. Spiritul meu de jucător pe bursă se oprise la faza de achiziţie. Mulţi urmăresc fenomenul sportiv, dar nu toţi sînt jucători la pronosport. Eu, însă, aş fi vrut să şi cîştig pe bursă, şi eram convins că voi prinde oportunităţile, dacă tot scriam despre ele. Ceva fundamental s-a schimbat în viziunea mea despre piaţa acţiunilor, şi asta m-a marcat într-atît încît, deşi am continuat să cumpăr acţiuni, m-am limitat la contemplarea pieţei. Le ţin acolo, pentru moştenitori. Nu este cea mai corectă abordare, pentru că, între timp, unele companii s-au delistat şi a trebuit să lichidez şi eu deţinerea. Dar de ce m-am înmuiat? 

La un moment dat, în toamna anului 1999 îmi propusesem să dezleg enigma cotaţiilor acţiunilor unei societăţi listate pe bursă. Nu era o companie importantă, dar variaţiile de preţ semnificative şi volumul de tranzacţionare trădau un interes deosebit din partea investitorilor. Am intuit o manipulare a preţului acţiunilor şi am încercat să aflu cine stă în spatele ei. Perioada modificărilor de preţ, ca rezultat al unor manipulări grosolane, părea îndepărtată, chiar dacă piaţa acţiunilor era încă la vîrsta „grădiniţei“. Şi eu, fără să îmi dau seama de urmări, susţinusem manipularea pieţei în perioada în care bursa era în „faşă“. Prin 1996, conduceam secţia „Investiţii personale“ la revista Capital, cînd s-a luat decizia promovării jocului bursier în rîndul tinerilor. Am organizat un concurs cu premii în bani (echivalentul a 300 de dolari). Învingător a fost un student care a pus, în mod repetat, oferte de cumpărare şi vînzare pe acelaşi emitent. Nu a fost singurul concurent care a procedat astfel, dar el a rămas, la final, cu cel mai mare profit. Urmare a succesului său, studentul a fost racolat de către o companie de brokeraj. Astăzi este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai respectaţi oameni din piaţa de capital, coordonează operaţiuni de milioane de euro şi continuă să fie unic prin modul în care înţelege să se implice activ în promovarea pieţei bursiere. 

Să revin la istorisirea iniţială. M-am întîlnit cu unul dintre cei care investeau puternic (în termenii acelor timpuri) în titlurile emitentului, fusese vedeta pieţei. Investitorii din piaţa de capital cu greu se lăsau convinşi să recunoască faptul că sînt implicaţi în tranzacţiile cu acţiuni, darămite să mai şi vorbească despre asta. Iar omul meu îşi luase măsurile de precauţie. Nu mi-a permis să îi public numele, iar de fotografiat nici nu mai putea fi vorba. În schimb, a venit la întîlnire cu un alt investitor. Aşa aveam să cunosc doi oameni cu adevărat interesanţi, nişte aventurieri în adevăratul sens al cuvîntului (unul dintre ei fusese marinar). Amîndoi făcuseră bani din bişniţa cu blugi şi dolari, dar trecuseră de la speculă la o nouă condiţie: cea de speculator. Aveam să aflu că nu lucrau singuri, ci într-o adevărată reţea. Nu exista Internet, pagerul nu dispăruse din peisaj, iar telefonul mobil era în plină ascensiune. Oamenii se organizaseră astfel pentru a avea acces la informaţii: unul cunoştea o secretară la o companie listată, altul – un director, alţii citeau presa sau monitorizau ştirile. Urmăreau orice zvon despre companiile listate. Se bipăiau imediat ce apărea ceva nou. Informaţiile erau verificate rapid şi se trecea la acţiune. Cînd luau ţeapă din cauza unor alarme false, se sprijineau în piaţă. Pentru a-şi minimiza pierderile, intrau la reciprocitate cu ordine de cumpărare, pentru a susţine cotaţia ameninţată să se prăbuşească. Iar cînd miroseau profitul, forţau cotaţiile. Piaţa nu mai putea fi manevrată cu cîteva sute de dolari, ca în perioada de deschidere a bursei, dar cu cîteva mii, micii investitori făceau profituri bunicele. Marinarul îşi vînduse apartamentul cu trei camere ca să intre în business, dar spre sfîrşitul anilor ’90 bursa intrase în declin şi nici investitorii nu o duceau prea bine. Asta îi determinase să se „asocieze“. Nu am mai auzit de ei, de atunci, şi nu ştiu dacă mai sînt şi acum în piaţă. 

Eu am învăţat însă mai multe lecţii. Nu intri pe bursă dacă eşti alergic la risc. Pentru cei temători există depozitele bancare. De aceea, în terminologia de specialitate există investitori şi deponenţi. O altă lecţie este: Dacă ai decis să investeşti în acţiuni, atunci trebuie să fii activ. Iar ca să fii activ, trebuie să fii informat. Tot de poveste este şi modul în care te poţi îmbogăţi sau sărăci pe bursă, indiferent de condiţiile macroeconomice sau indicatorii financiari ai companiilor. Mă feresc să spun „îmbogăţi sau sărăci la noi“, deşi „afară“ s-ar face puşcărie pentru ceva asemănător (să mai spună cineva că nu e bine în România!). La mai bine de zece ani distanţă de prima istorioară, la mijlocul lunii martie 2011, a „ieşit“ pe piaţă ştirea că Transgaz, operatorul care deţine monopolul transportului de gaze, va distribui acţionarilor 90% din profitul companiei. La aproape 10% din preţul curent al unei acţiuni, dividendele depăşeau cu două puncte procentuale inflaţia din anul trecut, în care a realizat profitul. Informaţia nu a fost negată de companie, iar timp de o săptămînă, titlurile emitentului TGN au înregistrat creşteri; de la 255,5 lei, la un maxim de 273,85. Un cîştig de 7% în mai puţin de zece zile, la care se adaugă şi cîştigul din dividende este o bună afacere! Dar vai, ştirea este infirmată în Adunarea Generală a Acţionarilor, reprezentanţii statului, acţionarul majoritar prin Ministerul Economiei, respingînd propunerea de dividend! Urmarea previzibilă: acţiunile se prăbuşesc pînă sub preţul de la care a început creşterea generată de ştirea iniţială. Dar pe 9 iunie, la reluarea AGA, o nouă lovitură de teatru: Ministerul Economiei acceptă dividendul propus cu o lună şi jumătate în urmă. Se reia trendul de creştere, pentru ca investitorii să se încadreze în data de referinţă care le dădea dreptul la dividende. După ex-dividend preţul scade din nou, de această dată firesc, cu 10%. Şedinţa de tranzacţionare din 6 iulie se închidea pentru simbolul TGN la 244.0 lei. Aşadar, ne întoarcem la primele lecţii. Informaţia şi viteza de mişcare. E drept că cel care are informaţia la prima mînă este avantajat, dar poveştile mele fac parte din evoluţia jocului la bursă la noi. Asta nu înseamnă că tranzacţiile cu acţiuni nu pot aduce şi satisfacţii micilor investitori. Dar ca să nu fie excepţia de la regulă, trebuie respectate celelalte reguli. În rest, lucrurile se vor schimba cu totul în bine cînd masa critică de investitori activi va fi mai aproape de ţinta de 300.000 (acum sînt sub 10.000). Un număr mare de investitori înseamnă companii valoroase pe bursă şi o protecţie în plus pentru micul investitor. Nu neg „evoluţiile pozitive“, dar nici nu pot să îmi ascund părerea de rău că acest obiectiv pare a reprezenta pentru Bursa Valori de la Bucureşti mai mult decît reprezintă ţinta de inflaţie pentru Banca Naţională: ceva care stă pe loc, dar nu e niciodată nimerit!

George Vulcănescu este analist economic la bloombiz.ro. A publicat în numeroase ziare şi reviste de specialitate, printre care Capital, Piaţa Financiară, Adevărul. A fost consilier al şefului Bursei de Valori Bucureşti.