Ceva bun, cînd ne e tot mai rău
- cazul filozofiei analitice românești -
Nu aş fi scris acest articol dacă nu s-ar fi întîmplat recent ceva memorabil în spaţiul filozofiei româneşti. “Ştirea” sună cam aşa: “În perioada 1-6 septembrie s-a desfăşurat la Milano al 7-lea Congres European de Filozofie Analitică (ECAP7) şi profesorul Mircea Dumitru a fost ales preşedintele Societăţii Europene de Filozofie Analitică (ESAP). Următorul congres ECAP8 al societăţii se va desfăşura în 2014 la Bucureşti”.
Aici nu e nimic „sexy“
E o ştire destul de seacă, specifică unui flux de ştiri academice, una dintre multele ştiri care apar pe site-urile facultăţilor şi universităţilor româneşti. Semnificaţia ei este poate mai greu de prins de către cei ce nu sînt în breaslă, ca să nu mai vorbim de publicul larg care cu siguranţă nu găseşte aici nimic „sexy“ sau incitant, nimic care să fie prilej de bîrfă şi care să ţină prima pagină a tabloidelor româneşti. Dar hai să „bîrfim“ un pic, academic, se înţelege, pe baza acestui eveniment, să disecăm puţin analitic ştirea. Cum bine zicea un coleg de-al meu, lucrul acesta înseamnă de fapt ceva de tipul unei organizări la noi în ţară a campionatului european de fotbal. Vă daţi seama cum ar fi vuit ziarele şi televiziunile româneşti, şi nu vorbesc doar de partea sportivă a mass-mediei din România, nu, de tot ce înseamnă discuţie publică în acest spaţiu. Toţi „Miticii“ şi „Gigii“ fotbalului românesc ar fi ieşit în faţă şi ar fi strigat plenar, din toţi rărunchii şi în toate direcţiile, mare victorie mare, trăiască naţiunea noastră dimpreună cu stadioanele ei agricole şi genialii noştri jucători mioritici. Şi s-ar fi discutat despre acest eveniment mult şi bine, foarte colorat şi foarte apăsat. Din păcate, nu e cazul. Dar este vorba despre organizarea unui campionat european de filozofie analitică, care se va desfăşura în 2014 la Bucureşti.
Campionatul european de filozofie analitică
Cum s-a ajuns aici şi ce semnificaţie are acest lucru? Dincolo de o anumită conjunctură bine speculată, totuşi această decizie este bazată pe o serie de fapte care s-au petrecut în ultimele două decenii, în special la Bucureşti. E vorba, în primul rînd, de o mînă de oameni care, făcîndu-şi treaba bine şi coerent, au putut ajunge la această integrare de facto în spaţiul academic european, căci semnificaţia majoră a acestei decizii este în primul rînd recunoaşterea unei apartenenţe la un spaţiu ideatic internaţional. Ultimul mare congres de acest tip organizat în spaţiul filozofiei româneşti, cînd s-au reunit la Bucureşti multe sute de specialişti veniţi din toate colţurile lumii, a fost, după ştirea mea, Congresul de logică, metodologie, filozofie şi istoria ştiinţei din 1971. Acela însă a avut loc sub presiunea unei dorinţe politice a lui Nicolae Ceauşescu de a arăta lumii ce putem noi face în comunism. Aici nu este cazul de aşa ceva, căci, din fericire acum, politica nu are nimic de-a face cu acest congres. Aici e vorba de decizia unei societăţi specializate, de recunoaşterea de către o comunitate academică a meritelor unui specialist şi a comunităţii româneşti de filozofie analitică pe care acesta o reprezintă. Cum s-a ajuns aici? Factorii sînt multipli, dar nu e locul aici de a face o analiză detaliată a acestui fapt. Pe scurt însă, se pot menţiona anumite fapte ce au convers către un astfel de deznodămînt fericit. În primul rînd a fost, poate, activitatea de pionierat a profesorilor Mircea Flonta şi Ilie Pârvu, care au constituit un nucleu de filozofi analitici care a dus la închegarea unei şcoli de filozofie analitică la Bucureşti. Un rol important l-a jucat şi ieşirea în străinătate, adică plecarea la studii a multor absolvenţi de filozofie de la Bucureşti. Dintre aceştia, unii s-au şi întors şi s-au implicat activ în viaţa facultăţii, cum a fost şi cazul profesorului Mircea Dumitru care, după un al doilea doctorat în filozofie făcut în SUA, s-a reîntors în ţară fiind şi decan al Facultăţii de Filozofie din Universitatea Bucureşti, timp de opt ani. În al doilea rînd, a jucat poate un rol crucial organizarea sistematică, an de an, a unor colocvii şi conferinţe de filozofie analitică. Aici, un rol crucial l-au jucat doi filozofi de origine română – Gabriel Sandu şi Radu Bogdan – care, bucurîndu-se de o reputaţie solidă internaţional, au reuşit să aducă la Facultatea de Filozofie şi alţi specialişti în domeniu. Toate aceste forţe conjugate au făcut ca în ultimii ani să vină la Bucureşti multe dintre figurile cele mai reprezentative ale filozofiei analitice contemporane, precum Saul Kripke, Kit Fine, Jaakko Hintikka, Thomas Nagel sau Daniel Dennett. Pe lîngă ei au mai fost alţi zeci de filozofi de prim rang care ne-au vizitat şi şi-au prezentat ideile. Important este şi faptul că, în fiecare an, cel puţin 4-5 absolvenţi pleacă în continuare să studieze în centre importante ale filozofiei mondiale, reprezentînd astfel filozofia analitică de la Bucureşti. Un alt fapt pozitiv în acest sens este că anul acesta Facultatea de Filozofie lansează un masterat de filozofie analitică în limba engleză, unic în ţară.
Ce am uitat să precizez este că filozofia analitică în România este o filozofie „minoritară“, dominanta culturală şi academică fiind o abordare filozofică bazată pe o perspectivă istorică şi/sau fenomenologică, fiind astfel cu atît mai notabilă această reuşită internaţională a unei minorităţi. Filozofia analitică este dată de o abordare filozofică bazată pe o argumentaţie logică închegată şi clară, cu o sensibilitate mai mare pentru rezultate şi metodologii ştiinţifice. Mai merită poate precizat că, pentru mulţi, Bucureştiul este încă un loc exotic pe harta academică internaţională, unde nu ştii prea bine la ce să te aştepţi. Acest lucru ne dă încă un avantaj, în sensul în care orizontul de aşteptare al celui care vine pentru prima dată în România este minim, o interacţiune normală şi profesională avînd un impact mult mai mare decît într-un alt loc cu tradiţie în acest sens. Important este să ne privim puţin prin ochii lor şi să înţelegem ce vor ei să vadă. Ei vor să vadă că lucrurile funcţionează normal din punct de vedere academic şi că există o comunitate locală receptivă la circuitul mare al ideilor.
Aici a fost importantă o schimbare de mentalitate în sensul în care, de exemplu, chiar dacă străinii sînt încă impresionaţi de abundenţa şi gustul mîncării din România, românii tind să se profesionalizeze şi să nu mai creadă că totul se rezolvă printr-un chiolhan „pantagruelic“.
Sorin Costreie este lector la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean