Cetatea care prinde viață

6 octombrie 2011   Tema săptămînii

„Sperăm ca la anul pe vremea asta totul să fie gata!“, îmi spune Dan Popescu, directorul executiv de la Consiliul Judeţean şi ghidul meu la cel de-al doilea tur al Cetăţii. El este unul dintre oamenii care iau de pe raftul vitrinei obiectul numit Cetate şi ştiu să-l „folosească“, îi dau un rost, un sens. „Spaţiul permite, de exemplu, organizarea a două festivaluri în paralel, fără ca unul să-l încurce pe celălalt.“ Povestim, avem viziuni comune, e nevoie doar de puţină imaginaţie şi de dorinţa de a face, de a te implica. Acum organizează Festivalul Dilemei vechi, peste o săptămînă se va ocupa de cel de teatru, iar în noiembrie de Festivalul de folk. Entuziasmul lui e molipsitor. În plus, ştie şi cele mai bune aforisme legate de numele „Popescu“, pe care le-am auzit pînă acum. „Popescu nu e un nume, e o calitate.“ Corect. „Iar cînd doi Popescu se întîlnesc, merg împreună.“ Mergem împreună ca să-l cunosc pe Vali Şerban, renumit folkist, acum maestrul de ceremonii al Cetăţii. Vorbeşte despre ea cu acelaşi amestec de respect şi duioşie care m-a impresionat atît de mult la oamenii din Alba Iulia. Acum pare un om obişnuit, a doua zi, la deschiderea festivalului, îl voi vedea în ţinuta sa „oficială“ de cetăţean al nelocuitei Alba Carolina, dînd replica ostaşilor din gardă. Nu e doar un spectacol, e o tradiţie pe care albaiulienii au început s-o ia în serios. La ea participă peste 50 de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme ale armatei austriece, compusă dintr-un corp de artilerie, unul de infanterie şi altul de cavalerie. Cînd am dat un search pe Google în limba română, legat de „schimbarea gărzii“, primul rezultat a fost cel legat de Alba Iulia, al doilea – de Palatul Buckingham. 

„E astăzi ceva activitate sus, în Cetate?“, mă întreabă a doua zi, vineri, un tînăr destul de timid, cu plete şi cu un tricou cu Metallica. Îi spun că e un festival al revistei Dilema veche şi cîteva concerte rock. „Unde, în şanţuri?“ Nu, chiar în centrul Cetăţii. Se uită la mine neîncrezător. „Păi, acolo nu-i închis pentru public?“ Ceva mai tîrziu, un grup de rockeraşi, în stilul anilor ’90, se îndreaptă hotărîţi spre Cargo. În aşteptarea concertului şi a altor evenimente, albaiulienii iau reviste de pe băncile de la corturile cu bere şi citesc. Sîmbătă, o ţigancă trece pe lîngă recitalul stradal al trupei medievale Ad hoc din Cluj (din păcate puţin pus în valoare la această primă ediţie, din cauza faptului că s-a suprapus cu schimbarea gărzii), care se potriveşte perfect „în decor“: „Asta e muzică adevărată!“, zice pe un ton admirativ. Cîţiva paşi mai încolo, ia o Dilema veche de pe o masă: „Să vedem ce scrie în foaia asta!“. Nu face parte chiar din „publicul nostru ţintă“, spre deosebire de domnul profesor revoltat care şi-a făcut apariţia în Sala Armelor ca să facă „reclamaţie“ că s-a modificat programul şi că a venit special pentru dezbaterea cu Dan C. Mihăilescu pe care o aşteaptă de zece ani. Două cochete doamne de vîrsta a treia au plecat scandalizate de „reprezentaţia“ poetico-culinară a lui Mircea Dinescu, cînd au auzit cuvîntul „craci“. Altele au zîmbit şi au rămas. Iar un domn tot cu părul alb şi în costum i-a mărturisit plin de emoţie soţiei sale, după concertul lui Alexandru Tomescu din catedrala Sfîntul Mihail: „Dragă, ăsta a fost pentru mine evenimentul anului. De suflet“. 

La Alba Iulia, lucruri care ni se păreau înainte neesenţiale au devenit brusc esenţiale.

Mai multe