Cerul, norii, păsările, parapanta...

- interviu cu Cristian MANU -

Practicaţi de mult acest sport (parapanta)?

De 13 ani. 

Ce v-a făcut să îl alegeţi? Cînd, cum, povestea… 

Deşi nu eram un fricos (făceam la vremea aceea alpinism), gîndul de a sta atîrnat în aer de nişte „aţe“ mă făcea să-l refuz mereu pe vărul meu Mihai Pârvulescu, care, în repetate rînduri, vreme de un an, la Braşov, a încercat să mă convingă să încerc senzaţia zborului liber, cu parapanta lui. Pînă la urmă, m-a convins totuşi, şi-ntr-o bună zi (a fost chiar o zi bună), am acceptat.

La ce performanţe aţi ajuns? 

Cel mai lung zbor a fost de 159 de km, de la Miercurea Ciuc la Iveşti (între Tecuci şi Galaţi) şi deţin recordul naţional la zborul cu pasager (83 km). Am cîştigat de mai multe ori concursuri naţionale de distanţă liberă, iar în 2009 am ieşit nr. 5 mondial la clasa tandem în World Xcontest, adică în disciplina de zbor de distanţă liberă cu pasageri. Ce senzaţie aţi avut cînd aţi zburat prima dată cu parapanta? Nu pot s-o descriu în cuvinte foarte precise, tot ce ştiu e că după două săptămîni aveam deja propria mea parapantă şi foloseam absolut orice moment liber pentru a ieşi la zbor. 

Are legătură cu ceea ce oamenii îşi imaginează că ar fi zborul? Cu senzaţia de depăşire a condiţiei umane? 

Pentru mine zborul e senzaţia supremă de libertate. Nu mai există decît cerul, norii, păsările, parapanta şi vînătoarea următorului curent ascendent. Peisajul de la baza norului are într-adevăr o forţă mistică asupra mea. 

Ce senzaţie mai aveţi acum, după mai mult timp de practicare a sportului?

Aceeaşi bucurie ca la început, e un sport în care înveţi în permanenţă şi ajungi un fin observator al naturii. Are şi ceva şamanic, dacă vreţi. Se poate vorbi de o dependenţă de această senzaţie: dependenţa de adrenalină, de risc? Tocmai am citit un studiu în Pilot magazin prin care se arată că responsabilă pentru dependenţa de zborul liber care apare la planorişti, paraşutişti, parapantişti, deltaplanişti etc. este aşa-numita dopamină, o substanţă secretată de creier în timpul zborului. E cea care creează dependenţă la mulţi dintre zburători. 

Cum se manifestă această dependenţă, în cazul dvs.?

Ies la zbor de cîte ori îmi permit timpul liber şi vremea. 

Cum o puteţi controla, păstra în limitele normalităţii? 

Parapantele cu care zbor nu sînt cele mai performante, dar sînt sigure şi se pilotează cu uşurinţă. 

Sportul pe care-l practicaţi este periculos. Vă mai e frică atunci cînd îl practicaţi? 

Recunosc că sînt momente (de exemplu, cînd treci brusc din aer calm în aer turbulent) cînd, chiar şi acum, mi-este frică. Dar asta face parte din joc. 

Puteţi controla parapanta? 

Da, de altfel cred că acesta nu e un sport pentru cei care nu-şi controlează frica, panica te poate pune în pericol, prin decizii greşite, mai mult chiar decît dacă ai lăsa parapanta să zboare singură.

Cum poate fi depăşită? 

În cazul meu, cînd în aer sînt turbulenţe, cînd detectez frica, mă concentrez pe eficientizarea urcării în curentul ascendent şi fac două-trei respiraţii ample. 

Unde aţi încadra dependenţa de sporturile extreme, în raport cu alte dependenţe? 

Nu se compară cu nici o dependenţă, este drept că nu pot spune decît făcînd comparaţie cu fumatul şi băutul (mai ales de bere, care se potriveşte de minune, după un zbor).

E o dependenţă… pozitivă? 

Categoric, mă „resetează“ total şi mă încarcă cu energie. Cristian Manu este campion la parapantă. 

a consemnat  Iaromira POPOVICI