Cenaclul generaţiei în blugi
Acum douăzeci şi şapte (!) de ani, în cea mai neagră perioadă a ceauşismului, o puştoaică din cartierul Berceni se bucura pe înfundate în fiecare miercuri cînd, din motive de economie socialistă, fix la 6 seara, se tăia lumina. Asta însemna că poate chiuli autorizat de la şcoală, ca să mai prindă la radioul cu baterii ultima parte a retransmisiei Cenaclului „Flacăra“. Se dădea pe programul 3. Era un fel de live cenzurat, aşa că puteai auzi – ca şi cînd ai fi fost de faţă – cîntările melancolice, declamaţiile furibunde ale Bardului şi aplauzele frenetice ale mulţimii de fericiţi care prinseseră bilet pe stadion. Se scanda „Trăiască Ceauşescu!“, se cînta cu patos „Lancea lui Horea, sus!“, şi „Noi sîntem români“, şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii“. Lumea îşi aprindea brichetele – „Aprindeţi brichetele!“, se auzea tunînd Bardul, pentru melodiile de dragoste, gen „Focul vînăt e gonit de vînt“ (pe versuri de Esenin, mesdames) sau „Şi totuşi, există iubire“ (pe versuri de Adrian Păunescu, messieurs). Hrană din belşug pentru reveriile rebele ale preadolescenţei!
Două decenii mai tîrziu, puştoaica devenită femeie (aproape) serioasă, cotrobăind prin „secretele“ Cenaclului în sala de studiu de la CNSAS, găseşte o scrisorică de la un informator binevoitor. Din scrisorică află că, aproximativ la vremea cînd ea fugea de la şcoală ca să asculte Cenaclul, venerabila cercetătoare Olga Cicanci, imprudent angajată într-o discuţie cu informatorul, se indigna de orgiile cenacliste şi le taxa drept sursă de imoralitate pentru tînăra generaţie. Ex-puştoaica are o tresărire de nostalgie. Parcă o aude pe propria-i mamă vituperînd în tradiţionala discuţie parentală de la bucătărie, în care se dezbătea dacă să fie lăsată sau nu „la Cenaclu“. Verdictul a fost, fireşte, că nu, căci „bolgia“ cenaclistă nu făcea, în opinia mamei, decît să „strice copiii oamenilor“. Frustrare neostoită, revoltă împotriva adulţilor obtuzi.
După ’85, anul în care Cenaclul a dispărut brusc şi scandalos de pe firmamentul culturii naţionale, n-am mai ascultat melodiile pubertăţii mele decît pe la începutul anilor 2000. Între timp se inventaseră Internetul şi cluburile de fiţe pentru adolescenţi. Abia atunci m-am speriat pentru prima dată de entuziasmul acelor tineri fugiţi de acasă, nu ca să meargă în club, ci să cînte pe stadion, cu Nicu Alifantis: „Trăiască Ceauşescu, Partidul şi poporul / Trăiască România, trăiască tricolorul“. Cum vă spuneam, pe vremea cînd îmi doream cu ardoare să ajung şi eu la Cenaclu, nu exista YouTube şi încă nu văzusem imagini similare ale marelui delir legionar. Nu aveam, să zicem aşa, un termen adecvat de comparaţie. Cît despre poveştile cu sutiene uitate pe stadion după spectacol, nu le credeam, dar mi-aş fi dorit să fie adevărate.
Cu mintea mea de-acum (nu neapărat mai bună decît aia de-atunci), încerc să pricep ce ne mîna pe noi la Cenaclu. De ce ţineam morţiş să fim acolo, ca să ne războim în versuri belicoase cu un duşman nenumit, pe care nu-l cunoşteam şi nici nu eram chiar convinşi că ar fi fost omniprezent în preajma noastră. Înclin să cred că, în alchimia aia ciudată dintre Bard şi mulţime, tocmai mirajul fructului oprit conta cel mai mult. România lui Ceauşescu era, în fond, o terra miserabilis, în care faptul de a avea o pereche de blue jeans şi nişte gumă de mestecat echivala cu a face parte din elita societăţii. Cum să rămîi indiferent cînd un adult (ce-i drept, cam plecat de-acasă cu capul) te gratula pe tine, junele jerpelit din provincie, cu epitetul de „generaţie în blugi“? Într-o comunitate în care contracepţia era interzisă, puritanismul înflorea ca muşcatele în fereastră, iar frica de fornicaţie stătea la temelia educaţiei adolescenţilor, să crezi că într-adevăr există undeva, în interiorul graniţei de sîrmă ghimpată, o insulă de amor „la liber“ – fie ea şi în formă de stadion – era maximum de speranţă permisă. De care profitam cum puteam, şi noi, şi Bardul.
Şatra cenacliştilor
Ca să ajungi pe stadionul viselor tale, aveai în faţă un adevărat parcurs de combatant. Mai întîi, trebuia să pîndeşti momentul cînd şatra colorată a cenacliştilor poposea, în sfîrşit, în oraşul tău. Urma alt hop important: să-ţi convingi părinţii să te lase sau, în caz contrar, să ai un plan ca să fugi la timp de acasă. În ambele cazuri, aveai nevoie de bani de bilet. După ce făceai rost de ei, îţi mai trebuiau şi nişte abilităţi de a te lansa în economia subterană, dat fiind că biletele nu erau chiar uşor de procurat. Abia după ce treceai prin toate aceste probe, te confruntai cu ce era mai greu: încropirea unei ţinute adecvate. Asta însemna o geacă, de preferinţă cît mai jegoasă, desenată inspirat cu pixul, nişte blugi rupţi pe care, dacă proprietarul avea mijloace şi rafinament, îi condimenta copios cu insigne (o cunoştinţă de-a mea şi-a agăţat de ei chiar şi „Meritul pionieresc“, căpătat la o olimpiadă naţională; era de efect, avea o frumoasă culoare albastră); în lipsă de adidaşi, mergeau şi nişte bascheţi importaţi de la frăţescul popor chinez. Cum vedeţi, în această economie de bunuri simbolice, sutienul nu prezenta chiar nici o importanţă.
Astfel echipaţi, demnii reprezentanţi ai „generaţiei în blugi“ erau aproape gata de luptă. Zic „aproape“ pentru că, înainte de a pătrunde în sanctuarul Cenaclului, mai trebuia să treci şi de filtrul nelipsitei Miliţii socialiste. Ăştia se postau la intrare şi aveau prostul obicei să pună tot felul de întrebări, care pentru orice om normal ar fi fost retorice, dar nu şi pentru ei: de ce ai plete şi barbă?, de ce ai fusta prea scurtă sau pantalonii prea evazaţi?, de ce ţi-ai mîzgălit bunătate de geacă cu pixul, cînd mumă-ta şi tată-tu muncesc din greu la fabrică, să ai tu ce îmbrăca?. Uneori te puneau să le arăţi buletinul, ba chiar te trăgeau şi-n poză, ca să ştie de unde să te ia în cazul că ai fi avut chef de jonglerie cu vreun ipotetic sutien. Abia scăpat de razia miliţienistă, aflai dintr-un afiş că spectacolul la care tocmai intraseşi se ţine sub simandicoasa oblăduire a UTC-ului local. Te umfla rîsul, convins fiind că era opera vreunui farsor. Intrai, vorba Bardului, „în amor fără nume“ şi în comerţul cu iluzii fără să bănuieşti nimic.
Înăuntru, pătrundeai într-un fel de Twin Peaks, unde nici o bufniţă nu era ce părea a fi. Te trezeai doinind cu foc despre „Basarabia străbună“, deşi n-aveai decît o idee vagă cam pe unde-o fi Basarabia asta pe hartă – în manualele de istorie, era strict interzis să se scrie ceva despre ea. Cîntai avîntat „Ozoszep“ şi „Lancea lui Horea“, fără să sesizezi nici o contradicţie în termeni. Căscai gura la „Hevenu Shalom Aleichem“, căci nu ştiai mai nimic despre evrei, ori despre Holocaust (alt subiect tabu pentru manualele de şcoală). În fine, de unde pînă atunci te certaseşi furcă cu ea ca să te lase la Cenaclu, te pocnea din senin o dragoste nebună de maică-ta cînd îl auzeai jelind pe Tudor Gheorghe. Ba chiar de amîndoi părinţii, cînd băga Hruşcă marele hit „Rugă pentru părinţi“ şi însuşi Bardul îi ţinea isonul recitînd cu vocea lui de tunet. Din bairamul iniţiatic ieşeai abia spre dimineaţă, confuz şi epuizat. Simţeai că nu mai ai decît trei dorinţe: să poţi intra pe şest în casă fără să-i trezeşti pe ai tăi; dacă nu-ţi ieşea, atunci măcar să nu se prindă că ai golit pînă la fund sticla de poşircă tîrguită cu ultimii bani; şi, în sfîrşit, să tragi un toc de bătaie tuturor duşmanilor patriei. Păcat că, în locul peştişorului de aur, la ieşire te aştepta tot impasabilă Miliţie socialistă. Care, la sfîrşitul comédiei, se-nnebunea să dea amenzi tulburătorilor de linişte.
Pe la începutul lui ’89, Adrian Păunescu se juca de-a disidenţii, tolerat tacit de stăpînire. Frecventa asiduu Ambasada Americană. Un sociolog – cred că tot american – îl descria într-o revistă de profil ca fiind „simbolul libertăţii“ tinerimii române. Să fim serioşi, prea mulţi activişti PCR asudaseră la această imagine pentru ca ea să poată fi credibilă. Mai plauzibil sună ipoteza unui istoric autohton, Dragoş Petrescu, care scrie undeva că, în megalomania lui, Adrian Păunescu a prestat pentru regimul comunist un imens serviciu de propagandă: a distras energiile tinere de la o posibilă revoltă anti-sistem, canalizîndu-le spre febra naţionalismului. Sau poate, cine ştie, adevărul se află undeva la mijloc, între cele două interpretări. Aşa cum, din prima dragoste, oricît de zbuciumată, tot rămîi măcar cu un anume fel de a-ţi înclina capul cînd săruţi, şi „generaţia în blugi“ a rămas – asta-i sigur – cu cîte ceva de la Cenaclu. Unii – mulţi-puţini, nimeni n-a stat să-i numere –, cu fervoarea naţionalistă. Alţii, majoritatea, cu nostalgia tinereţii apuse. În sfîrşit, alţii, printre care şi subsemnata, cu convingerea că „pe Pămînt, idioţii au arme“. Iar ăsta e un adevăr transistoric, greu de subestimat.
Şi da, pe lume vor fi veşnic puştoaice „cu sînge de viperă“, gata să se umfle în pene cînd le cînţi: „Da, da, tu, tu, mi-ai înşelat simţămintele / Da, da, tu, tu, mi-ai rănit inimaaa“.
Alina Pavelescu e arhivistă și scriitoare.
Foto: Arhiva CNSAS