Cel mai iubit dintre petrileni

17 septembrie 2019   Tema săptămînii

În zona pieței din Petroșani, pe dreapta, o dugheană deasupra căreia scrie mare LIBRĂRIE. Afară stau încolonate frumos mai multe coroane funerare din plastic; înăuntru, jucării și tot felul de nimicuri sînt puse la vînzare. La bulevard, doi buchiniști de ocazie, fiecare cu cîte o mînă de cărți de anticariat. În oraș a mai rămas o singură librărie, la mall. La Petrila, orașul învecinat, din patru librării, nu mai există nici una. Ce-i drept, în lipsa acestora, de unde să știe lumea despre Ion Desideriu Sîrbu, scriitor, filozof, dramaturg și miner petrilean? Fără cărți, cum să-i recupereze oamenii din spiritul rămas liber, ludic în ciuda oprimării suferite din cauza regimului comunist?

Am ajuns la Petroșani într-o zi de vineri, 28 iunie 2019, aniversarea a o sută de ani de la nașterea scriitorului. Orașul e mic și liniștit, cu un centru pietonal împînzit de cafenele, restaurante și magazine second-hand. În parc, pensionarii joacă table, în vreme ce la semafor, mai multe mașini cu însemnele școlii de șoferi pregătesc tinerii de plecat pe drumurile patriei. În afara unor afișe pe fațada Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu“, nimic nu vestește centenarul scriitorului. Sărbătoarea, totuși, stă să înceapă: seara, în holul teatrului e agitație, se împart exemplare din gazeta Nirvana socială – un număr dedicat în întregime scriitorului –, iar oamenii poartă tricouri cu mesajul „Unde e cultură, e și lucrătură“, unul dintre numeroasele citate spicuite din textele sale.

Timp de trei zile, am urmărit o sumedenie de evenimente comemorativ-artistice, organizate de o mînă de oameni care încă-l citesc, îl iubesc și vor să ducă mai departe opera lui I.D. Sîrbu (sau Gary, cum mai era numit afectuos). Scriitorul rămîne viu mai ales prin eforturile artistului Ion Barbu – cel care a gîndit programul acestui centenar, a împînzit zidurile caselor petrilene cu citate (încă actuale), se ocupă de Casa Memorială dedicată lui, scrie și regizează spectacole de teatru și scurtmetraje inspirate de Gary –, și cu sprijinul prețios al Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu“ din Petroșani, prin directoarea Irina Radu Bodea. (De menționat, în treacăt, că Primăria din Petrila nu a oferit asistență financiară centenarului, nu s-a implicat în promovarea evenimentelor și nu s-a ocupat nici de reparațiile promise la Casa Memorială. Din 2009, I.D. Sîrbu este, post-mortem, Cetățean de Onoare al municipiului Petroșani.)

Ca orice sărbătoare, centenarul începe cu puțină muzică. Vineri seară, oamenii adunați în sala teatrului ascultă, timp de două ore, un concert de Ada Milea și Vali „Sir Blues“ Răcilă, deschis cu Experiment de Blues cu Al­cool pe versurile lui Ion Mureșan, continuat cu versuri inspirate chiar de Gary. Publicul zîmbește, rîde, oftează, cade pe gînduri. Sîmbătă dimineață, scena arată diferit: în vreme ce, lîngă Casa de Cultură, urmăream cum ultimul bețiv se îndrepta spre casă, împleticindu-se, în fața teatrului se adunau alți amatori de cultură, la un happening sub titulatura „Oastea Domnului Ion D. Sîrbu“. De data asta, semnificativ mai puțini decît în seara precedentă. În ce constă spectacolul? Actorii urcă pe podium și interpretează, pe rînd, 28 de ipostaze ale lui I.D. Sîrbu, în vreme ce pe fundal sînt proiectate citate extrase din textele filozofului, definiții și reflecții asupra propriei persoane. Gary este, în propriile cuvinte: un român, un austro-ungar, un filo-rus antistalinist, un comunist contemporan cu fluturii lui Iosif din Arimateea, un estetician est-etic, un literat îndrăgostit de lanțuri, un sindicalist de unul singur, un proletar plin de lumpen-diplome, un miner fără lampă, un mini-Socrate ce nu a văzut Atena și nici cartelă de cucută n-are, un neam incapabil să repare o siguranță, un bătrîn ce se copilărește continuu, un biet Danton primind zilnic picioare-n fund de la Robespierre-ul cartierului, un boșorog ce adună sticle vechi și amintiri amăgitoare, un biet sergent într-o armată ce se tot retrage de un secol, un zoon antipolitikon.

Tot din textele lui Gary a ales și muzicianul Zoltan Butuc cîteva proze, de citit și pus pe muzică. De altfel, în 2015, artistul a realizat un audiobook cu Vechi povestiri minerești ale lui I.D. Sîrbu. „O aliniere de sus m-a adus la povestirile lui. În ele asta am găsit, cum se ține de limba română, cum speranța e coloana vertebrală a sufletului“, a început muzicianul. Pe scenă, cu chitara în brațe, am ascultat două povestiri, prima despre crucea purtată de miner în locul lui Christos, iar a doua despre clopotul nebunului, care „cum bătea? Deştept, al dracului. Bătea numai cînd cineva, jos în colonie, făcea un lucru urît.“

După un recital Nucu Pandrea, cu o serie înduioșătoare de balade la frunză, a venit rîndul scurtmetrajelor realizate de Ilie Pintea și Ion Barbu, filmate în Petrila, unul cu copii-actori, altul cu scriitorul Călin Torsan interpretîndu-l pe Gary copil.

„Teatrul, prima și ultima tranșee“

Sîmbătă seară, spectacolul strînge un public semnificativ mai numeros. În holul teatrului, un tată se uită la fotografiile înrămate de pe pereți, explicîndu-le fetițelor sale cine a fost I.D. Sîrbu. Într-un colț se primesc donații pentru Casa Memorială din Petrila, se împart insigne și semne de carte cu centenarul. Actorul Erdös Carol ține un scurt discurs, anunțînd că-l va juca pe Gary Sîrbu în toamnă, chiar la Teatrul Dramatic din Petroșani, într-un spectacol intitulat Procesul, inspirat din viața scriitorului. În copilărie, actorul i-a fost vecin lui I.D. Sîrbu. După refuzul de a colabora cu Securitatea și încarcerarea ulterioară, Sîrbu s-a întors la Petrila și s-a ascuns o vreme în cimitir, în casa groparilor. Acolo, copilul Erdös Carol era trimis de părinții lui cu mîncare. Următoarea lor întîlnire a fost întîmplătoare, în 1982, la Craiova. Atunci, Sîrbu i-a dat o piesă de-a lui cu titlul schimbat și autor fictiv, pe care Erdös Carol a încercat s-o monteze la Satu Mare. Însă cineva din comisie a recunoscut textul și, astfel, spectacolul a fost interzis.

Pe scena Teatrului din Petroșani, actorii interpretează mici scenete din Ce mai taci, Gary?, un spectacol savuros, regizat de Ion Barbu după texte de I.D. Sîrbu. Sub titlul „Eu îmi merit țara!“, hoțul prins de polițist este premiat. Sau, în spatele citatului „Niciodată nu se știe cine dă și cine primește, cine e învățător și cine e învățăcel“, mita trece din mînă în mînă, de la cetățean la polițist, judecător, medic, preot, gropar, la doamna cu coasa, apoi la securist. Și așa mai departe. Spectacolul se încheie în ropote de aplauze.

„Vreau să scriu. Atît“

Cum intri în Petrila, pe dreapta, pe zidul unei case verzulii se vede, clar, un citat din I.D. Sîrbu: „Petrila e o lume ce nu seamănă cu nici o aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni de nicăieri.“ Desenul face parte din Petrila Smart City, ideea artistului Ion Barbu de a bombarda orașul cu texte din Sîrbu. Și apar în continuare oameni doritori: de curînd, un șofer de TIR a vorbit cu șeful lui și-a obținut un camion alb, nemarcat, pe care Barbu poate desena ce vrea. „Îți dai seama, așa îl plimbăm pe Sîrbu prin toată țara“, exclamă artistul. Nici pereții exteriori ai Casei Memoriale n-au scăpat: pe aceștia, Barbu a ilustrat diverse scene din viața și opera lui Sîrbu. Iar înăuntru, o serie de fotografii consemnează casele deja pictate cu ajutorul voluntarilor.

O serie de evenimente au avut loc și la Casa Memorială pentru aniversarea centenarului. Înăuntru, oamenii s-au adunat la atelierul de caligrafie „Scrisori către bunul Dumnezeu“, ținut de Ovidiu Hrin, designer și artist vizual din Timișoara. În curte e vînzoleală mare – din blocul de vizavi, mai mulți oameni curioși ne urmăresc, fără a îndrăzni să intre –, în vreme ce amplasăm o expoziție de portrete ale scriitorului: „un cîmp de Sîrbi asezonați cu anemone“, imaginat de Ion Murivale. Și, după ce anul trecut Darius Hulea a realizat un ansamblu sculptural ilustrîndu-i pe I.D. Sîrbu și Constantin Brîncuși (comemorînd munca unui Sîrbu adolescent la șlefuirea blocurilor ce urmau a deveni Coloana Infinitului), anul acesta, sculptorul a revenit cu un bust al scriitorului, plasat într-una dintre camerele Casei Memoriale.

Pe treptele casei, simbolic, Toma Velici, îngrijitorul operei lui I.D. Sîrbu, își începe discursul cu o mărturisire: „De dimineață a fost Sîrbu cu mine, înainte să vin aici.“ (Barbu: „Sînt invidios, pe mine nici nu m-a sunat.“) Într-un volum intitulat Ultimele, Velici a adunat fragmente din ultimele jurnale ale lui I.D. Sîrbu și din scrisorile în care acesta, în 1989, știindu-se bolnav, își lua adio de la prieteni. (Din păcate, nu veți găsi cartea aceasta în multe librării, însă, dintre operele reeditate ale lui Sîrbu, la Editura Polirom vor apărea curînd două volume de proză scurtă: Lampa. Povestiri petrilene, Șoarecele B și alte povestiri, ambele îngrijite de același Toma Velici.)

Centenarul se încheie cu o mică petrecere și un semn de mulțumire către cea mai dragă dintre voluntarii care ajută la păstrarea moștenirii culturale a lui I.D. Sîrbu la Petrila. Meritul cel mai mare pentru îngrijirea atentă, zi de zi, a Casei Memoriale îl are Cristina Șandor, fostă ingineră la mină. „Soțul m-a certat, să mai vin și pe-acasă să am grijă și de el, că prea-mi petrec tot timpul aici“, spune ea rîzînd. Dar, ca să-l parafrazez pe Ion Barbu, „dacă fiecare om ar adopta un scriitor, am ajunge departe“.

Foto: Cristina Ștefan

Mai multe