Cel mai bine ar fi să nu fie nevoie de Zilele Sofia Nădejde

16 martie 2022   Tema săptămînii

Cînd mi s-a propus să scriu pentru acest Dosar un text în care să vorbesc despre feminism şi feminitate, despre Zilele Sofia Nădejde şi despre cum s-a aşezat acest proiect al nostru în spaţiul cultural românesc, singura aşteptare a mea, ca şi a multor altora, era să se termine naibii odată pandemia şi să vină primăvara.

Dacă mă uit la ultimele două săptămîni, cît a trecut de atunci, pare că s-a scurs un timp pe care nu îl putem sau poate doar eu nu îl pot măsura. Toate întrebările pe care ni le-am pus în primăvara lui 2020 – Cît de relevantă e arta? Mai merită să facem ceva? Să aşteptăm să treacă sau, dimpotrivă, să facem acum-aici, pentru că de fapt arta ne salvează din cele mai negre coşmaruri? – au revenit, mai intens, iar răspunsurile sînt şi mai greu de dat. Şi, ca să fac o glumă, jur că e ultima oară cînd mă mai întreb, aşa cum am făcut-o în primele zile de lockdown acum doi ani de zile, „Ce se poate întîmpla mai rău?”.

E a treia ediţie (din cinci, a cincea doar în minte deocamdată) a Zilelor Sofia Nădejde pe care o gîndim, scriem, facem (sperăm) în condiţii excepţionale. E perioada în care scriem aplicaţia pentru call-ul AFCN, ca mulţi colegi ai noştri din arta și cultura independente. Ca şi ei, ne vedem obligate să ghicim viitorul apropiat (august, septembrie, octombrie), să înţelegem ce putem face, realist vorbind, şi ce nu. Deocamdată nu ştiu cum să abordez rubrica de „riscuri”.

Am început acest proiect în 2018 şi era să scriu „timid”, că am început timid, dar nu a fost timid deloc. De la început a fost o idee incomodă. În 2018, încă nu se vorbea serios despre reprezentarea femeilor în spaţiul cultural românesc, nu se vorbea serios de gender balance, nu se vorbea serios de un „procent convenabil”. Pînă în 2018, nu avuseserăm un proiect cultural exclusiv feminin (nu vreau să fiu nedreaptă cu nişte antologii, care pentru noi au fost resurse importante, precum volumele sau numerele speciale de reviste coordonate de Alina Purcaru, Mihaela Ursa, Ruxandra Cesereanu sau ideea lui Andrei Bodiu de a organiza la Braşov, în 2013, o Bienală Internaţională de Poezie exclusiv cu poete; poate au fost şi altele, dar nu ştiu de ele).  Chiar dacă reacţiile primite atunci nu au fost cele mai măgulitoare (dimpotrivă, chiar mi-am închis Facebook-ul două săptămîni după prima ediţie a Galei premiilor pentru literatură scrisă de femei), pot spune acum, cu convingere, că nu numai că era nevoie de această idee a noastră, dar şi că mediul artistic din România aştepta un astfel de proiect. Deja din 2019 au început să apară tot mai multe proiecte de acest gen, cu unele colaborăm (rezidenţa FemArt, de exemplu, sau festivalul „Literatură şi feminism“), pe altele le urmărim cu drag şi le vedem cum cresc (programul de proiecţii F-Sides. A female cineclub). Chiar am simţit asta, că, odată cu „Sofia Nădejde”, am deschis o poartă spre o zonă unde nu era nimic, doar un teren extrem de fertil. 

Ce spunem în fiecare an este că ne dorim ca anul următor să nu fie nevoie de un astfel de eveniment. Că nu ne dorim să facem un eveniment dedicat în exclusivitate artei femeilor încă – puneți voi un număr de ani aici – de acum încolo. Dar nu a venit ziua în care să zicem „Stop, nu mai e nevoie de asta, lucrurile stau bine, mai bine de atît nu se poate”. Încă avem paneluri la TV, chiar de 1 martie uneori, cu șapte invitaţi pe platou, șase bărbaţi şi o femeie, încă avem conferinţe în care sînt doar vorbitori, nu şi vorbitoare (vezi conferința anuală „Despre lumea în care trăim” pe care eu am botezat-o „Despre lumea în care trăim noi, nu și ele”). Încă juriile care dau premii literare sînt alcătuite doar din scriitori, nu și din scriitoare, unora încă li se pare cringy să spui artiste și artiști, scriitoare și scriitori, că de ce e nevoie de asta cînd masculinul integrează, în limba română, femininul atunci cînd te referi la o cantitate mai mare? Exact. Integrează. De ce e nevoie? Încă manualele de literatură și programa pentru Bac țin femeile la distanță, încă facem proiecte în instituții educaționale și punem pe pereți doar literatura bărbaților. Așa că o să mai avem treabă pe aici. Noi: Alexandra Turcu, Cătălina Stanislav, Corina Sabău, Liliana Basarab, Ruxandra Ghițescu și yours truly, Elena Vlădăreanu.

Elena Vlădăreanu este scriitoare și jurnalistă.

Sursa foto: Premiile Sofia Nădejde

Mai multe