„Cel ce sculptează piatra și durata…“

5 noiembrie 2019   Tema săptămînii

Galerii aeriene, colonade succedându-se amețitor, scări fără sfîrșit sau scări care se opresc în ziduri, punți suspendate deasupra altor punți a căror destinație e neclară, tuneluri întunecate sfredelind spații pietrificate…universul Închisorilor imaginare ale italianului Piranesi anticipează atmosfera neliniștitoare din gravurile olandezului Escher, realizate cu aproape două secole mai tîrziu. Casa cu scări, Urcînd și coborînd, Relativitate sau Roma nocturnă (prima dintre ele, realizată în 1934), gravurile lui Escher transpun halucinante viziuni ale spațiului, claustrofobice și coșmarești, ce par ecouri peste timp ale fantomaticelor încăperi piranesiene în care „l’homme échappe à ses monstres, les châteaux inventés, / il les incarcère dans des salles / où l’absence les prend“. Fascinat de nesfîrșitele rețele de umbre și lumini din lucrările lui Piranesi, Pierre Seghers, poetul francez care a fondat Editura Seghers și, în cadrul acesteia, colecția „Poètes d’aujourd’hui“, cel de numele căruia se leagă apariția revistei Poésie și a cunoscutei instituții pariziene Maison de la Poésie, a publicat, în 1960, un lung poem cu douăzeci și șapte de secvențe, intitulat Piranesi. Poemul e o meditație intensă despre singurătate și trecere – a timpului și a ființei, despre condiția umană atît de perisabilă, marcată de obsesia prizonieratului într-un continuum spațio-temporal din care orice ieșire este iluzorie: „Je vous écris à voix posée comme un langage de captifs / pris dans leur solitude et plus grands, d’un abîme / d’où s´élève l’architecture des raisons, / des raisons folles, des tours Babel, des idées / plantées dans l’eau et l’eau emporte leurs reflets“.

Prinși în capcană, dezorientați, captivi în ruinele Romei antice, ca în planșele lui Piranesi, sau absorbiți într-o mișcare care-i aduce mereu în punctul din care au pornit, cum se întîmplă în arhitecturile imposibile proiectate de Escher, oamenii care apar în lucrările celor doi artiști par la fel de lipsiți de viață precum decorurile în care evoluează. Și dacă, la Piranesi, ruinele Romei provoacă, în opinia lui Marguerite Yourcenar, „o meditație asupra duratei lucrurilor sau lentei lor uzuri, sau asupra opacei identități a blocului de piatră continuîndu-și în cuprinsul monumentului lunga lui existență de piatră“, imaginea spațiilor imposibile create de Escher declanșează o meditație asupra relativității limitei și a ubicuității iluziei. Căci întrebarea pe care ți-o pui, privind lucrările lui Piranesi sau pe cele ale lui Escher, este inevitabil legată de sensul (semnificația, dar și direcția) tuturor acestor treceri și petreceri (multe dintre scările și punțile suspendate se intersectează și se petrec unele cu/peste celelalte) care imprimă personajelor ce apar în aceste lucrări și, implicit, privirii receptorului o mișcare aproape mecanică, haotică, de mecanism dereglat. E o confruntare inegală între ființa captivă și arhitectul nevăzut „qui sculptait la pierre et la durée“ și în fața căruia omul se descoperă, terifiat, atît de neînsemnat, înconjurat de tenebre și în imposibilitatea de a-și alege drumul. Ar putea fi aceste spații un alt tip de reprezentare a „pădurii întunecate“ în care se regăsește Dante la mijlocul vieții. Și tot ca în celebrul poem dantesc, „această pădure sălbatică, aspră și puternică“ – deși la Piranesi și la Escher „pădurea“ nu este una naturală, ci construită din nenumărate colonade și arcade, dintr-o aglomerare de scări care leagă doar fîșiile de întuneric între ele – constituie punctul de plecare al unei intense traversări a Infernului și Purgatoriului, la capătul căreia nu se mai află „dragostea care mișcă soarele și celelalte stele“, ca în Divina Comedie, ci absența, penumbra în care totul se ascunde, viața și moartea, întunericul și lumina.    

Carmen Mușat este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de teoria literaturii, memorie și identitate culturală și naratologie. Din 2000 este redactor-șef al revistei Observator cultural, pe care a fondat-o împreună cu Ion Bogdan Lefter.

Foto: M.C. Escher, Relativitate (1953)

Mai multe