Cel ce nu moare niciodată
Din cîte am citit, totul a început de la alăturarea a două fragmente din Evanghelia după Ioan care vorbesc despre două momente fără legătură aparentă unul cu celălalt. Primul, povestește că, la întrebarea arhiereului Anna referitoare la învățătura Sa și la ucenicii Săi, Iisus a răspuns că nu a predicat pe ascuns, tot ce a avut de spus a spus public și că ucenicii sînt cei știuți – ei trebuie, mai degrabă, întrebați despre învățătura pe care au primit-o. Atunci, zice evanghelistul (Ioan 18, 22), unul dintre slujitorii lui Anna l-a pălmuit pe Mîntuitor, socotind că răspunsul Său a fost insolent. Al doilea pasaj este o afirmație pe care Iisus a făcut-o ucenicilor săi, cînd li s-a arătat după Înviere: „Dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă voi veni, ce ai tu?” (Ioan 21, 22). Cum de au fost scoase din contextul lor cele două momente și puse împreună, nu se știe. Dar se știe că așa s-a născut legenda zisă a „evreului rătăcitor”, una dintre cele mai vechi, mai răspîndite și mai fecunde legende creștine: slujitorul lui Anna, cel care L-a pălmuit, a primit pedeapsa de a nu muri pînă la a doua Lui venire. Și, de atunci, umblă prin lume.
Evident, cu timpul au apărut variațiunile. Cel căruia Iisus i-a luat moartea, lăsîndu-i viața pînă la reîntoarcerea Sa, nu era un slujitor al lui Anna, ci, după unii, cizmar, după alții, negustor sau portar de la curtea lui Ponțiu Pilat. Apoi, zic unele variante că nu L-a pălmuit cînd a fost înfățișat arhiereului, ci L-ar fi împins disprețuitor cînd L-a văzut ducîndu-și crucea spre Golgota, sau ar fi refuzat să-i dea un pahar cu apă cînd Mîntuitorul, în suferință pe Via Dolorosa, i l-a cerut. Iar vorbele cu care Fiul lui Dumnezeu i-a pus nemurirea pe umeri diferă și ele de la o sursă la alta. În orice caz, ideea e aceeași: omul i-a greșit lui Iisus și pedeapsa a fost nemurirea la propriu. Să umble prin istorie pînă cînd istoria se va sfîrși.
Legenda a prins puternic în toate colțurile creștinătății. Din Armenia secolului al XII-lea și pînă în Anglia secolului al XIX-lea s-au raportat mii de apariții ale personajului. Rătăcitorul nemuritor era cunoscut cu multe nume – dintre ele, Ahasverus e cel mai răspîndit, dar l-a chemat și Matatias, Butadeus, Isac Laquedem etc. Clerici de toate rangurile, oameni credincioși sau călători pasionați l-au văzut sub diverse chipuri în Italia, în orașele germane, la Bruxelles și în Spania, ba chiar și în Bucovina. Pînă și Ostap Bender l-ar fi reperat trecînd granița românească pentru ca, imediat după aceea, să petreacă un timp prin Chișinău și, în cele din urmă, să fie înșfăcat de un războinic antisemit pe malul Niprului. Reamintesc pentru acuratețe că, totuși, Ostap Bender nu e chiar o sursă de încredere.
În orice caz, legendarul personaj intersectează narațiuni ale unor autori pe cît de diverși, pe atît de importanți precum Voltaire, Balzac, Rimbaud, H.G. Wells, Mircea Eliade, Simone de Beauvoir, Gabriel García Márquez.
Din cîte cunosc, cred că cea mai bună carte direct legată de legendă este cea a lui Jean d’Ormesson, intitulată Histoire du Juif errant (tradusă la noi sub titlul Povestea jidovului rătăcitor). Rătăcitorul, numit aici Simon Fussganger, întîlnește în anii 1980, la Veneția, un cuplu de tineri îndrăgostiți veniți ca turiști în splendidul oraș și le povestește istoria lumii așa cum a văzut-o el, cel blestemat de Iisus să nu moară pînă la revenirea Sa. Simon este un personaj modest, erudit, cu un farmec discret, înțelepțit. A bătut lumea în lung și-n lat, de la Lisabona pînă în China, a străbătut istoria alături de Ponțiu Pilat, de Nero, de vizigotul Alaric care a cucerit Roma, de Frederic al II-lea al Sfîntului Imperiu (“Anticristul însuși” după expresia Papei Grigorie al IX-lea), de Marele Han, de Sf. Francisc, de Cristofor Columb și tot așa. La tinerețe fusese îndrăgostit de Maria, fecioara care nu a răspuns iubirii sale pentru că avea de îndeplinit cea mai mare misiune omenească posibilă: să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu, dar s-a iubit cu Popeea și cu Pauline Bonaparte. Felul în care și-a putut îndulci cumplita pedeapsă a fost acela de a încerca să se bucure aflînd cît mai multe despre lumea oamenilor. Cartea lui d’Ormesson mi s-a părut întotdeauna una de prim raft, nu doar pentru că e o bijuterie literară, ci pentru că dă sens omenesc ideii supraomenești care subîntinde legenda. Știm că este imposibil pentru un om să mărturisească istoria întreagă. Dar dacă ar fi cineva pus în situația să o facă, ar trebui să citească întîi această carte ca să știe cum. Omenească și supraomenească deopotrivă, istoria privită în direct te închide. Privită fapt cu fapt sau chiar epocă cu epocă, ai senzația că istoria îți deschide ochii și inima, căci întotdeauna vor exista un trecut și un prezent, dar și aparent infinite concomitențe. Relatată însă, pe măsură ce se întîmplă, fără oprire, istoria te cuprinde, te închide, te sufocă.
De cînd am citit cartea lui d’Ormesson, merg noaptea la slujba de Înviere căutînd printre semenii mei cu fețele luminate de lumînări una anume. Nu știu de ce, în fiecare an la slujba de Înviere, simt că Simon Fussganger e aproape de mine. Sînt așa de sigur că l-aș recunoaște pe loc...