Cei mici, între spaime mari

19 aprilie 2022   Tema săptămînii

Este esenţial să vorbim despre frică, anxietate şi spaimă la elevii români. Pentru că a fi elev în România aduce adesea cu deprinderea de a trăi murat cu totul într-un cocon de nelinişte. Am trăit-o şi eu la vremea mea, o trăiesc mulţi alţii acum. Un studiu recent (1 aprilie 2022, disponibil pe www.cdc.gov) al Centrului pentru Combaterea şi Prevenţia Bolilor a arătat rate neobişnuit de mari ale tulburărilor psihiatrice la adolescenţi şi, de asemenea, rate neobişnuit de mari ale ameninţărilor cu suicidul şi încercărilor de suicid. Nu este, în principiu, o surpriză. Era de aşteptat ca cei doi ani de pandemie să producă o înrăutăţire a stării generale la elevi, profesori, părinţi. Ce este însă o surpriză pentru mine se referă mai degrabă la încremenirea în (lipsa de) proiect care caracterizează şcoala românească aproape dintotdeauna. M-aş fi aşteptat, în optimismul meu cu scrupule, ca toată această perioadă de fragilitate să crească sensibilitatea instituţională cu privire la problema gravă şi ubicuă a sănătăţii mintale în şcoli, m-aş fi aşteptat ca plaja conceptuală a stării de bine şcolare (deloc identificabilă cu voioşia ineptă) să găsească, după doi ani de suferinţă şi inadecvare, altă priză în imaginarul strategic al conducătorilor (la toate nivelurile) şcolilor româneşti. După o perioadă atît de dificilă, m-aş fi aşteptat ca evaluarea riguroasă şi exhaustivă a stării de sănătate psihică în şcoli să fie o prioritate, la fel cum m-aş fi așteptat să fie o prioritate ameliorarea relelor produse de cuplarea atît de improbabilă a unei pandemii cu un război sîngeros. Nu vedem, însă, decît sporadic şi nereprezentativ cîte ceva din toate astea. Am văzut în schimb şcolile, desigur, cu anumite excepţii, revenind rapid la căile bătătorite, la vechile metehne ale ascunderii cu spaimă a spaimei sub preş. Începînd cu ministrul Educaţiei, atitudinea condescendent-autoritară, ca să nu spun dispreţuitoare, la adresa celor mai mici în rang a revenit în miezul leadership-ului nostru educaţional mai vioaie ca niciodată şi la fel de ineficientă ca întotdeauna. Într-o vreme în care ar conta mai mult decît oricînd să fim empatici, implicaţi şi organizaţi, armata somnambulă a funcţionarilor a reluat, cu forţe proaspete, controalele, verificările, punerile la punct. Am reluat olimpiadele şi concursurile şcolare pe repede-înainte pentru că alte moduri de a evalua performanţe nu ştim sau nu vrem să ştim. Şi, bineînţeles, le-am reluat cu mare voioşie, spre uşurarea celor care reduc convenabil profesia la asta şi a vînzătorilor de pişcoturi, fără să ne punem vreo secundă problema impactului psihologic pe care l-ar putea avea stimularea competiţiei, uneori acerbe şi neprincipiale, asupra unor copii şubreziţi de duritatea perioadei abia traversate. Pe scurt, sistemul pare să fi revenit repede la forma gri, lipsită de dinamism, viaţă şi chip, cu care ne-a obişnuit de trei decenii încoace. Mă văd silit să conchid că, pentru mulţi dintre noi, vieţile interioare ale copiilor reprezintă încă un inconvenient şi un obstacol jenant. Spaimele, temerile, anxietăţile sînt doar probleme a căror rezolvare (deseori incertă) durează mult şi riscă să afecteze suprafaţa de porţelan a unui kitsch cu pretenţii de monument. S-a vorbit mult despre inadecvarea la realitate a şcolii româneşti. Deşi am militat mereu pentru nuanţe şi am refuzat să preiau pauşal reproşuri făcute în termeni vagi, e de datoria mea să fac această remarcă: dacă există o inadecvare la real a şcolii, nu mă îngrijorează atît lipsa unei empirii voioase (ca aceea care ne face să vrem să învăţăm formula perimetrului doar măsurînd curtea şcolii sau care cere ca studiul cefalopodelor să se facă numai la muzeul de ştiințele naturii), cît lipsa unei adecvări umane şi morale la mizele şi bătăliile prezentului. Ignorăm tribulaţiile psihologice ale interiorităţii, aşa cum ignorăm aspiraţia spre verticala principiilor, spre moralitatea dezirabilă întru care ar trebui (inclusiv conform documentelor programatice) să ne educăm copiii. De-a lungul anilor, profesorimea a ratat constant marile discuţii, marile bătălii etice şi polemicile de substanţă din societate (fie că ne referim la situaţii structurale legate de funcţionarea şcolii, fie că ne referim la cazuri punctuale cu ecouri şi efecte profunde pentru sănătatea morală a naţiunii, cum ar fi povestea recentă a kompromat-ului Emiliei Şercan). Pur şi simplu, în ciuda numeroaselor eforturi venite de la firul ierbii, sistemul educaţional pare încremenit iremediabil într-o stază nefirească şi amorală care îl face deopotrivă ineficient şi necredibil. Iar forţele interne capabile să scoată acest leviatan din amorţeală par momentan insuficiente şi, tocmai de aceea, această paralizie mă face, la rîndul meu, să privesc cu teamă şi neîncredere viitorul şcolii româneşti.

Spaima şi temerile nu vor dispărea, cu totul, vreodată. Ţin de ADN-ul profund al speciei şi, atît timp cît nu ne înghit şi nu ne redefinesc stihiile transumane, ne putem aştepta ca ele să rămînă cu noi. Surprinzător, poate, pentru unii, ele pot fi privite şi ca porţi spre umanitatea noastră, ca oportunităţi pentru a le da chip elevilor noştri, căi subtile spre psihologie, filozofie şi artă, către sufletul invizibil şi dezorientat al elevilor noştri. Prevăd criticile acestei poziţii. Dar, nu, ce propun aici nu e dădăceală ieftină şi remedii la modă pentru snow flakes. Adevărata umanitate se cîştigă cu fermitate, tărie şi disciplină interioară. Slabi şi amorfi sîntem însă atunci cînd abandonăm în praf verticala virtuţilor, atunci cînd fugim fără încetare, autosuficienţi şi superficiali, de întrebările şi provocările esenţiale. Ştiu, nu e uşor, cunosc deprimanta lege psiho-sociologică ce ne spune că un sistem de învăţămînt nu poate fi substanţial mai bun decît societatea în care funcţionează. Dar, dacă există un loc de unde pot începe revoluţiile minţii şi ale inimii, acel loc nu se află decît în şcoală. O şcoală din care să putem privi spre viitor în sfîrşit cu încredere, fără spaimă şi neputinţă.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.

Mai multe