Cei care pleacă și cei ce rămîn

Într-una dintre ultimele zile dinainte ca pandemia să ne schimbe societatea, mă aflam la Teatrul Replika, la premiera spectacolului Work. No Travel al lui Bobi Pricop. Gîndit după volumele de interviuri cu migranți români Tur-retur de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, spectacolul descrie în detaliu greutățile celor care, la începutul anilor 2000, au plecat în Europa de Vest pentru a lucra în construcții, agricultură, turism sau pentru a îngriji bătrîni, de multe ori la negru. Douăzeci de ani mai tîrziu, printre spectatorii din sala de teatru s-au regăsit și copii ai unor părinți plecați să muncească în străinătate, provocînd o discuție amplă despre ce înseamnă să fii migrant, străin, asimilat, întors, plecat definitiv sau rămas în urmă.

„Running away is easy, it’s the leaving that’s hard“, cîntă Samuel T. Herring într-o melodie a trupei BadBadNotGood. Să fugi e ușor, să pleci, însă, e foarte dificil. Închisă în casă, în timpul stării de urgență, m-am gîndit deseori la ce semnifică plecarea. În primul rînd, schimbare. O schimbare care necesită curaj, care în unele cazuri poate însemna supraviețuirea, care poate chiar face diferența între viață și moarte. Plecarea este și pierdere, și cîștig. Uneori, e sinonimă cu abandonul. Oameni, lucruri, locuri lăsate în urmă. Amintiri de care ne desprindem cu greutate, cu lacrimi sau fără. Plecările nu conțin întotdeauna și întoarceri, precum călătoria lui Ulise. Alteori, oamenii nu dispar de tot, ci rămîn agățați de viețile noastre ca un fel de morți vii sentimentali, nici aici, nici acolo. În orice caz, plecarea aduce cu sine și o anume responsabilitate față de sentimentele celorlalți, ale celor părăsiți. Și lasă întotdeauna în urmă cicatrici. Mai mici sau mai mari.

I-am provocat pe invitații mei să privească subiectul din mai multe unghiuri. Terapeuta Cătălina Dumitrescu disecă plecările din relații sentimentale, dar și fuga de sine și dispariția din viață: cum ne despărțim de un om drag? Cum îl lăsăm să plece în liniște și cum rămînem noi înșine împăcați? Privim în urmă, precum Orfeu? Cît de greu e, în general, să ieșim din inerție și să ne punem în mișcare? Să plecăm definitiv, dar cu respect pentru ceilalți. Din perspectivă sociologică, Bogdan Voicu trasează harta migrațiilor pînă în prezent, analizînd fenomenul și aducînd în atenție aspectele pozitive pentru România. Două femei își dezvăluie poveștile de supraviețuire în urma unor relații abuzive fizic și emoțional: plecarea, în cazurile de violență domestică, e un proces dificil și traumatizant, dar absolut necesar. Traducătoarea Anca Zaharia trasează o paralelă între curajul de-a părăsi un loc de muncă nepotrivit și abuzul în dragoste: în momentul cînd pentru unul dintre cei doi parteneriatul nu mai înseamnă egalitate și respect, cînd celălalt se simte inutil sau nedorit, e vremea pentru o schimbare. Graficianul Călin Andrei și arhitecta Irina Gherman discută despre plecări din perspectiva migranților: primul se întoarce înapoi în România, din China, cu doar cîteva luni înainte de începutul pandemiei, în vreme ce ea decide să rămînă în Marea Britanie, unde și-a terminat studiile. Și, în sfîrșit, pentru unii dintre noi, după ieșirea din starea de urgență, plecarea – simplul act de-a ieși din casă, dintr-un spațiu sigur – a devenit prea dificilă.

Iar dumneavoastră? Dumneavoastră la ce vă gîndiți cînd vorbiți despre plecări? 

Foto: Irina Munteanu