Cei captivi în sistem

– interviu cu Ştefan DĂRĂBUŞ, directorul regional pentru Europa Centrală şi de Sud al Hope and Homes for Children –

Hope and Homes for Children a venit în România prima dată în 1998, pentru o colaborare cu Consiliul Judeţean Maramureş, pentru închiderea unui centru de plasament de tip vechi. Timp de 18 ani, aţi reuşit să contribuiți la închiderea a aproape o sută de asemenea centre. Care erau alternativele propuse?

În primul rînd am venit cu know-how, cu specialiști în reforma sistemică în protecția copilului, cu asistenți sociali experimentați, cu psihologi, cu surse de finanţare pentru cumpărarea caselor de tip familial, primele case de acest tip le-am făcut în Maramureş. Probabil că mai erau şi alţii atunci care au făcut aşa ceva, dar erau proiecte private. Noi am intervenit în structurile de stat, colaborînd cu autorităţile. O casă familială înseamnă un spaţiu pentru zece, maximum doisprezece copii, îngrijiţi de zece-doisprezece membri de personal, cel puţin doi pe tură. Astfel, relaţionarea umană se schimba radical. Aveam doi membri de personal la doisprezece copii, pe tură, în loc de doi membri la 40 de copii. O asemenea relaţionare oferă copilului aflat în sistemul de protecţie o cu totul altă valoare ca individ, lucru imposibil de realizat într-o instituţie de tip vechi. În plus, o asemenea casă este întotdeauna înfiinţată în comunitate, nefiind izolată, dînd copiilor şansa să interacţioneze cu comunitatea.

Cîţi dintre copiii aflaţi în sistemul de protecţie sînt orfani biologici?

Foarte puţini. Majoritatea, aproape 97% din copiii care sînt în sistem, au părinţi în viaţă, fie mamă, fie tată, fie amîndoi. Deci vorbim despre orfani social, iar acest fenomen de separare a copilului de familie este cauzat de sărăcie şi de incapacitatea sistemului de a sprijini familia să rămînă unită. HHC a propus, de altfel, un Program Naţional de Prevenire a Separării Copilului de Familie, prin care să evităm această ruptură, implicit abandonul şi plasarea în protecţie specială a copiilor. Prin acest program ne dorim să oferim ajutor familiei financiar, dar şi uman, prin consiliere, să ajutăm părinţii să-şi găsească un loc de muncă, iar copiii să fie şcolarizaţi, sănătoși și integrați social.

Dintre părinţii care îşi abandonează copiii în sistemul de protecţie, cîţi şi-i doresc înapoi?

Foarte mulţi. Dar, la noi, situaţia e tardivă. Deja avem peste 60.000 de copii în sistemul de protecţie. Paradoxal, dacă vorbim în cifre relative proporţionale, la ora actuală sînt mai mulţi copii în sistem decît erau în anii ’90, pentru că atunci aveai vreo sută de mii de copii în instituţii de tip vechi, dar aveai 5,3 milioane de copii, pe cînd azi natalitatea a scăzut dramatic, vorbim de 3,7 milioane. Sîntem, azi, cu natalitatea, acolo unde eram în ’45, după Război. Rezerva de a mai face copii provine în primul rînd din sărăcie, din senzaţia că nu eşti ajutat ca părinte, că nu ai pîrghii care să te sprijine pe partea de sănătate, educaţie şi de protecţie socială.

Dar nu e mai bine să nu faci copii decît să îi faci şi să-i abandonezi?

E şi asta o perspectivă, dar noi credem că statul, cu resursele pe care le are acum, dacă îşi cheltuieşte banii în alt mod, ar putea să încurajeze oamenii să facă mai mulţi copii. Pentru că, dacă noi rămînem în situaţia de acum, pare că ne întoarcem în acei ani de după război. Or, este absurd, pentru că totuşi azi sîntem pe timp de pace, într-o aparentă creştere economică, ceea ce, teoretic, ar favoriza şi creşterea natalităţii. Dacă asta nu se întîmplă, denotă o fracturare între ceea ce înseamnă veniturile în bugetul de stat şi modul cum sînt cheltuiţi şi investiţi banii în bunăstare şi protecţie socială. Şi aici cred că e de lucru, pe raportarea la banul public, pe reconfigurarea cheltuielilor, care să ajungă la cei care au nevoie de ei, la copii şi familii. În elaborarea acestui Plan Naţional de Prevenire a Separării Copilului de Familie am făcut nişte calcule conform cărora, dacă la ora actuală, pe de o parte, costurile pentru un copil plasat într-o instituţie sînt în jur de 550 de euro pe lună, pe de altă parte, prin programul nostru, costul pentru prevenirea separării copilului de familie ar fi în jur de 700 de euro pe an. Deci costul ca să ţii alături un copil de părinţi e de vreo șapte ori mai mic decît costul de a avea un copil într-un mediu instituţionalizat. Ca să nu mai vorbesc despre protejarea copilului de abuz, pentru că plasamentul într-un orfelinat este întotdeauna un abuz.

Am vorbit despre dezinstituţionalizare şi prevenire ca forme de salvare a acestor copii. Dar şi adopţiile celor care sînt deja prinşi în sistem ar fi o soluţie…

Parte din acest lanţ valoric într-un proces de dezinstituţionalizare ţine şi de a­dop­ţie. Adopţiile la ora actuală sînt o alternativă despre care, privind cifrele, e uşor să zici că, la 60.000 de copii care sînt în sistemul de protecţie specială, de stat, ai doar trei mii de copii care nu pot fi a­dop­taţi, dar jumătate din cei 60.000 au peste 14 ani, deci, teoretic, nimeni nu va dori să-i adopte. De regulă, oamenii vor să adopte copii mici pe care să îi poată creşte şi forma. Apoi, din cei 60.000 de copii din sistem, peste 60% sînt copii cu nevoi speciale, medii sau severe. Dizabilitatea predispune rămînerea în sistem şi nu ajung în sistemul de adopţii, pentru că cei care îşi asumă adopţia unui copil cu dizabilităţi sînt… „oamenii lui Dumnezeu“, adică puţini. De regulă, majoritatea îşi doresc copii sănătoşi, dacă se poate cu ochi albaştri, blonzi, frumoşi.

Cît de greu este să adopţi un copil în România?

Noua lege a adopţiilor, felul cum va fi revizuită, va duce la o micşorare a termenelor pînă la care un părinte poate deveni adoptator. Dar, din punctul meu de vedere, nici asta nu e o piedică, pentru că în momentul în care ţie, ca părinte potenţial adaptator, îţi e dat în încredinţare un copil pentru adopţie, nu mai contează dacă actele ies peste şase luni sau un an. Pentru că acel copil rămîne la tine, contează doar în perspectiva în care acel copil îţi e luat, dar e redusă. Perspectiva asta există, mai ales cînd copilul nu are consimţămîntul din partea părintelui biologic.

Decăderea din drepturile părinteşti… de ce durează şi de ce e atît de greu de făcut la noi?

Aici vorbim despre două probleme: una se referă la consimţămîntul părintelui biologic în vederea adopţiei şi alta, la decăderea din drepturile părinteşti. Dar aici intervine felul cum reuşim să ne raportăm la oamenii care au copii în sistem. Acolo unde vezi că un copil e ataşat de părinte, dar e plasat în sistem din cauza sărăciei, ştii că ai premise ca unitatea familială să fie păstrată. Ceea ce cred că e scandalos se referă la situaţiile numeroase în care părinţii care nu îşi doresc, de fapt, să se reunească cu copiii lor îi ţin într-o stare de limbo, într-un fel de zonă intermediară în care nu au nici perspectiva de a reveni în familie, nici de a beneficia de o familie adoptivă. De multe ori ţine de încăpăţînarea părintelui care nu vrea să-şi vadă copilul crescut de altcineva. Sînt şi cazuri de şantaj financiar, şi de drepturile omului, care spun că, în conformitate cu legislaţia, dacă un părinte biologic demonstrează că a păstrat contactul cu copilul, n-ai cum să îl decazi din drepturi. Iar aici intervine zona gri, unde trebuie lucrat mai mult. La ora actuală, legislaţia duce la diminuarea termenelor ciclurilor de adopție, dar următorul pas trebuie să se facă în direcţia asta: cînd şi cum decizi că un părinte ţine legătura cu copilul? Şi să nu fie făcută doar de formă. Dacă părintele îşi vizitează copilul sau dă un telefon o dată la două luni, nu înseamnă că există automat interes şi afect. Mai vorbim şi despre acea mentalitate: „Eu te-am făcut, eu te omor“. În cazul din Norvegia ne-am trezit cu dispute majore, pentru că mentalitatea din România legată de drepturile părinteşti asupra copilului e mult mai relaxată şi mai flexibilă faţă de părintele care îşi abuzează copilul, chiar şi aşa, lă­sîn­du-l captiv în sistem. Cum la fel de normal acceptăm şi ca părintele biologic să îi dea o palmă sau să urle la el. În acelaşi mod de gîndire, lucrurile se petrec la fel şi în privinţa decăderii din drepturi. Vei ajunge rar la noi ca părintele să fie decăzut din drepturi pe motiv de abuz. Chiar şi acolo unde vedem cu ochii larg deschişi că părintele nu va veni să îşi ia copilul îna­poi. Şi chiar dacă ştim că şansele unui copil de a fi adoptat şi de a sta într-o familie scad, cu cît stă mai mult în sistemul de protecţie specială.

Revenind la acest sistem de protecţie specială, care sînt următoarele etape?

Noi considerăm că eradicarea instituţionalizării ca formă de protecţie a copilului poate să se petreacă în România pînă în 2020-2022. Atunci putem spera că România va fi o ţară în care copiii nu vor mai fi abuzaţi în instituţii. În locul acestor instituţii va exista o gamă variată de servicii care să vină în întîmpinarea nevoilor diversificate ale copilului. Vom avea şi acest Program Naţional de Prevenire a Separării, care să asigure faptul că mamei sărace, ajunsă în maternitate, abandonată de familie şi fără loc de muncă, i se vor oferi şanse de a rămîne alături de copil, prin plasarea într-un centru maternal, prin ajutor pentru ea și pentru copiii ei şi prin readucerea lor, ca familie, pe o linie de plutire. Pentru că, odată cu creşterea copilului, va creşte şi încrederea în sine a mamei, şi se va dezvolta ataşamentul pentru copil. Pentru că dacă această etapă nu va exista, odată intraţi în sistem, copiii stau captivi acolo între şapte şi opt ani.

Din păcate, acum vedem doar partea de sus a aisbergului: cei 60.000 de copii care sînt în sistemul de protecţie specială nu înseamnă că doar ei au nevoie de protecţie, ci că atîtea locuri are sistemul. La ora actuală există, de fapt, mult mai mulţi copii şi multe familii care trăiesc în lipsuri şi sărăcie cruntă, pe care sistemul se face că nu-i vede. Avem peste 80.000 de copii ai căror părinţi sînt plecaţi în străinătate şi care sînt lăsaţi în grija rudelor şi peste 370.000 de persoane în comunităţi marginalizate, doar la nivel de zone urbane. Aici sînt tot atîtea cazuri de posibil abandon. Şi cred că stăm pe o bombă cu ceas, dacă nu regîndim modul în care cheltuim banul public pentru prevenirea separării, pentru bunăstare, locuire și protecţie socială.

a consemnat Stela GIURGEANU