Ceea ce nu poate reda o fotografie

Aurora Cornu, una dintre puținele poete pe care le-a dat experimentul Școlii de Literatură din anii ’50, spunea la un moment dat. într-un interviu, că „oamenii se fac în pat, nu la masa de scris”, că există viață și poveste, că există scriitori fabricați „de o mașină de scris” și dincolo de asta sînt oameni, că există multe istorii inenarabile și mitologii personale pe care nici scriitorii nu le scriu. Că poveștile scrise călătoresc în timp, dar că timpurile și oamenii lor sînt datați într-un fel sau altul, iar din practicile mărunte și lumile în care unii au existat cîndva nu rămîne decît o arhivă despre care se poate fabula, dar pe care o recunosc puțini, de fapt. Cu atît mai mult, arhivele personale a ceea ce au trăit cîndva oamenii sînt greu de citit azi, tocmai pentru că azi ele nu mai pot să spună prea multe, și asta nu pentru că sînt anodine, ci pentru că ne lipsesc nouă referințele acelor vremuri, ceea ce e și firesc. Ce ne mai zic nouă cuvintele și articolele din gazetăria anilor ’60-’70? De cîți ani e nevoie oare ca să se schimbe complet o lume? De cît de multă distanță e nevoie pentru uitare? 

Răsfoiesc pagini de presă destinată femeilor din anii ’60 care găzduiesc rubrici dedicate sfaturilor gospodărești și, mai mult, chiar un calendar cu sarcini „de specialitate”: dacă în ianuarie se recomandă fabricarea de săpun de rufe și de corp din jumări, în martie „se împletesc ciorapi de bumbac, costume de baie și pantofi cu tălpi de sfoară pentru concediul de vară” (Almanahul Femeii, 1971), în mai se pune arpagic, iar în august bulion, și tot așa. Și totuși, ce a mai rămas din trecutul ăsta și cîți oameni îl mai recunosc?... Cine mai poate reconstitui imaginea ferestrelor în jurul cărora se puneau burleți din bumbac sau benzi de cauciuc impermeabile pentru împiedicarea frigului? Cum ar mai părea astăzi o rubrică cu sfaturi pentru întreținerea gospodăriei? Și cît de mult s-au extins limitele supraviețuirii? Cît de ușor plătim azi pentru ea și cît de mult s-au schimbat tehnicile noastre de a măsura viața?

Oricum, rămîn emblematice poveștile nereproductibile despre lucruri pe care oamenii puteau să le trăiască într-un moment și care astăzi n-ar mai putea fi citite decît ca bucăți de ficțiune. 

Curios lucru e că azi pare de neimaginat să trăiești o legătură în afara spațiului digital. Cum ar fi sunat acum cîteva decade prezentul nostru: relații consumate pe chat-uri și prin emoticoane? Și cît de greu ar fi azi să-ți imaginezi încarnarea unei legături printr-un tom de hîrtie?

În urma unei documentări arhivistice, descopăr o discuție despre Marin Preda în care se spune că după despărțirea de Aurora Cornu se îndrăgostise de o tînără funcționară, care n-avea nimic prevestitor din punct de vedere literar, dar asta nici nu contează; exista acea femeie pe care Preda o iubise mult și, mai mult, a existat acea poveste de amor intensă care s-a purtat dincolo de pereții budoarului, căci Preda nu era grafoman doar profesional, Preda scria enorm, cumva ducea la alt nivel metafora trăitului prin scris. Așa se face că Petruța, pe care o copleșise cu un morman de scrisori și cu un fel straniu-livresc de a curta pe cineva, ajunge la un moment dat să eșueze în mrejele unui pretins „văr”, cu nume predestinat: Parpale. Era o vorbă celebră în cercul boemiei literare de la sfîrșitul anilor ’60-’70: „Parpale ți-a trebuit, Parpale ai avut”, pentru că asta a fost fraza de dinaintea frazei cu care Preda pusese capăt aventurii sale cu Petruța, surprinsă în mijlocul unui act de infidelitate. Și totuși, abia memorabil e nu ce zice, ci ceea ce face scriitorul. Căci despărțirile atunci puteau fi mai mult decît cuvinte și revendicări triviale. Cum ar fi azi să ceri înapoi un manuscris sau o cutie cu scrisori care a însemnat totul sau, altfel zis, cum e să-i iei cuiva amintirile vii și să le arzi în focul din sobă sub privirile vinovate ale celuilalt? Cîtă concretețe putea avea atunci anularea unei istorii personale, a unei povești „compromițătoare” și de cît de puține verbe era nevoie pentru a încheia ceva și a porni pe urmele a altceva? 

Fără să fac apologia prezentului, dar răsfoind istoriile unora, ascultîndu-i pe alții, mi se pare că unii oameni chiar vin de departe, sînt vechi, au fost demult, au împărțit istorii lungi, dar e și multă porozitate în ceea ce îi leagă de trecut, din care nu mai rămîn decît mici frînturi. Poate așa e timpul, se măsoară în povești și lucruri care ajung inevitabil să înceteze a mai fi, și poate așa e și cu trecerea timpului, e ca o despărțire pripită, în care rămîn multe cuvinte nespuse și multe lucruri uitate.