Ceasul invizibil

Printre primele amintiri din Ploieşti e Gara de Vest unde făceam trainspotting de la vîrsta de trei ani. Acolo am învăţat să număr şi să fac diferenţa: vagoanele de petrol, mult petrol, apoi cele de grîu, treceau uneori tancuri şi TAB-uri, tunuri, vagoane de dero, vagoane de călători (albastre) şi locomotive de toate tipurile. Trenurile de marfă erau cele mai interesante: cu două locomotive în cap şi două în coadă, iar între ele cel puţin 50 de vagoane. Apoi tramvaiele care cutreierau oraşul de la nord la sud şi de la vest la est. Mergeam des cu tramvaiul (ale cărui linii se montaseră pe vremea cînd mă dădeam cu tricicleta) şi îmi doream să fiu acolo, în faţă. Am ajuns în faţă, eram în clasa a IX-a, şi un şofer de pe linia 35 (de autobuz) ne-a invitat pe mine şi pe un coleg în cabină (nu, nu ne-a molestat) crezînd că sîntem copiii unor cunoştinţe. Pentru că nu eram, la capătul traseului (adică la noi în cartier) ne-a pus să plătim. Destul de ofticaţi, i-am dat 3000 de lei şi i-am urat o viaţă lungă, plină de gropi. Aveam abonament (se pare că mult după ce m-am mutat din oraş a venit la adresa părinţilor mei o amendă de la RATP, regia de transport care împarte acelaşi acronim cu cea din Paris).  

Să trăieşti în Ploieşti e o glumă continuă. Încă de la începutul anilor ’90, cîţiva naţionalişti controlează Consiliile Judeţean şi Local şi fac jocurile. Apropierea de Bucureşti are preţul ei: cineva trebuie să construiască o identitate locală diferită de a Bucureştiului. Iar Ploieştiul are cîteva meme care se pot transmite uşor din generaţie în generaţie. Cea simpatică e Ion Luca Caragiale: nu se poate folosi în manipularea politică. Caragiale le scapă printre degete politrucilor, e prea acid & prea critic şi la 100 de ani de la moarte. Există undeva un vag muzeu Caragiale; e ascuns în spatele cinematografului Patria din centru. Ajunge cine poate. A doua e Nichita Stănescu. În fiecare an se face festival, s-a ridicat şi o statuie, se recită, se ţin discursuri. Desigur, Nichita e metafizicianul-şef al oraşului, nimeni nu-şi aminteşte de argoticele sale şi de imaginile industriale. A treia memă e Mihai Viteazu – aici naţionaliştii au un teren bogat de fantezii şi prostii. Cred că eram încă în şcoala generală cînd s-a construit o statuie cu Mihai pe cal (calul are testicule, n-are penis) îndreptată spre Ardeal, cu barda la vedere. 

Adolescenţa în Ploieşti nu pune probleme. Bucureştiul e foarte aproape, 40 de minute cu trenul; Ploieşti seamănă cu un cartier din nord al marelui oraş. În plus, anii ’90 au fost permisivi: existau chiar în centru nişte tarabişti care îţi făceau rost de orice carte şi orice integrală cu mp3-uri, existau zone întregi industriale în care explorarea nu se oprea niciodată, zone de case interbelice sau parcuri ascunse. Tot ce e de făcut pentru a te simţi bine e să te mişti. Am mai prins şi cinematografe de cartier şi baruri în care totul era accesibil, ţigările se vindeau la bucată în chioşcuri mici. Cartiere întregi care sînt construite din aceleaşi betoane nu seamănă între ele. Fabricile şi rafinăriile au un farmec greu de uitat, chiar şi acum cînd respectă normele europene de mediu. Doar braseria Patria (de deasupra cinematografului), unde se bea bere ieftină cu chelneri din comunism, s-a transformat în club patronat de un mare pugilist. În rest, oraşul rezistă chirurgiei urban-estetice. Burghezia se extinde, dar nu va acoperi niciodată zonele pe care le-am descoperit atunci, pentru că sînt o mie de ceasuri în oraş şi toate bat ora exactă împotriva ei.

Constantin Vică este doctorand în Etica noilor tehnologii, la Universitatea Bucureşti. A terminat un master de Etică şi filozofie politică la Université Paris-Est Créteil.