Cea mai frumoasă zi din anii ’80

Stau la geam şi mă uit pe Pantelimon. Ninge de dimineaţă şi-acum e 11, aproape timpul să plec la ţară. Jos, cinci etaje şi abia cîteva grade diferenţă, maşinile trec încet, ca măicuţele cu lumînări în noaptea de Paşte. Ninge rău şi Daciile (toate, dar absolut toate sînt Dacii 1300) se chinuie şi patinează pe roţile din faţă. Pare că nimeni nu are cauciucuri de iarnă (dar oare exista aşa ceva în România?). De la geam, lucrurile astea nu sînt importante pentru un puştan fără carnet, fără părinţi cu maşină, fără nici un fel de atracţie pentru motoare şi jiglere în care să sufli " cum se laudă deja colegii, vorbind despre week-end-ul lor auto. De sus, se vede doar ninsoarea, cea mai frumoasă de anul ăsta, care riscă să blocheze oraşul. Riscă? De fapt, pentru mine asta e o speranţă. N-am decît un rucsac. Negru, făcut din material de fîş de un croitor după un model din Neckermann. Mi l-a vîndut cu 100 de lei şi mama a strîmbat din nas: salariul ei nu trece de 2000 şi sîntem doi pe banii ăştia, de mulţi ani. 16, mai precis. În rucsac îndes casetofonul, Electronica 302, cel mai prost din istoria omenirii, singurul capabil să cînte şi să rupă caseta în acelaşi timp. Marfă rusească însă: ştiu că pot să cad pe gheaţă cu el, nu va păţi nimic. Lecţia asediului Berlinului s-a strecurat cumva pînă la principiile lui de construcţie: dur. Greu. De neînţeles. Plec spre gară cu ultimul tramvai, după o jumătate de oră petrecută în staţie. Prin paltonul meu luat de la Galeria Modei în ziua deschiderii, singura în care au avut marfă, prin căciula rusească adusă din Basarabia de o mătuşă, prin fularul galben pe care îl am de la zece ani, prin toate astea frigul îmi dă o veste bună: vine Crăciunul. Am asortat la fular o portocală, una singură, pusă deasupra casetofonului, să nu se strivească. Ştiu că sînt un norocos: oamenii din jurul meu, mai toţi în gri, duc pungi de-un leu pline cu pachete de ziar sau hîrtie proastă. Ştiu ce e înăuntru: brînză vărsată, în cel mai bun caz, slană în mod obişnuit. Nu găseşti nimic altceva, dar ăsta nu e nici măcar un motiv de suferinţă: aşa e ţara mea. Aşa e aici, acum. Şi-n veci vecilor, probabil. De vizavi, de pe un panou albastru decolorat, un mesaj se chinuie să te facă atent: "Să respectăm principiile eticii şi echităţii socialiste!". E parte din peisaj, însă de mult cuvintele astea nu mai înseamnă nimic. Sînt doar tatuaje pe trupul unui mort: oraşul meu, ţara mea. Nimeni nu le mai citeşte vreodată. Cu toate astea, eu sînt viu. În tramvaiul 14, vechi şi mirosind a antebelic, a metal lustruit de palme şi lemn obosit să se plimbe, lumea se înghesuie în tăcere. Nu prea vorbim, n-avem încredere. N-avem chef. Drumul e lung şi anevoios: pe geam văd steagurile care flutură lîngă cabina vatmanului (se pregăteşte 30 decembrie, nici nu mai ştiu ce sărbătoare) şi zăpada care începe să acopere maşinile fără soţ lăsate în parcare. Aşa e la noi: un week-end din două n-ai voie să circuli. Plătim datoria externă (dar asta doar Europa Liberă ne lămureşte, nici nu mai ştiu care e explicaţia oficială). Spre gară, maşinile se răresc. Pesemne c-au anunţat la radio interzicerea traficului. Trenul meu e însă în stare de funcţionare. Al meu şi-al altor cinci mii de oameni, după cum arată lucrurile: lumea se buluceşte, cu sacoşe cu pîine, saci cu haine şi valize de lemn, pregătite pentru armata grea: un an şi patru luni. Tremur cînd le văd, ştiu că-mi vine şi mie rîndul. Dar încă nu sînt acolo. Am loc şi-n tren. Pe hol, unde miroase a urină şi-a spălat în derîdere cu clor, unde trei ţărani şi cinci orăşeni se chinuie să încropească, strîns uniţi, un focus-grup, cum i-am zice azi, gata să testeze rezistenţa omului la plictiseală. Pentru că trenul merge încet. Am drum pînă la Stolnici: patru-cinci ore, pentru 130 de kilometri. Ştiu fiecare haltă, ştiu fiecare fetişcană de 15 ani a impiegatului de mişcare care iese molfăind un măr, în iegări negri (tata mai face cîte-o şpagă, mai sparge cîte-un vagon, pesemne), să se mire la tren şi să rîdă la băieţi. Peste doi ani va fi cu burta la gură, dar nu e treaba mea şi nici genul meu. Eu mă duc la ţară, singur, cu un număr de telefon în buzunar, al unei fete pe care am s-o sun o singură dată, de la telefonul public din Piteşti. Atîta tot, ne mai auzim la anul. Nici mess, nici mobil, nici e-mail. Cum e posibilă dragostea în condiţiile astea? E posibilă. Ba chiar, dacă mă întrebaţi acum, după ce toate astea s-au făcut oale şi ulcele, iar noi " oameni cu maşini străine şi programare la coafor, pot să vă spun că doar aşa se mai putea face ceva în materie de apropiere între oameni: cu mintea, nu cu vorbele. Cu sufletul, nealterat de apropierea care sufoca, inocent, construind conversaţii zile şi zile, în minte, după cîteva vorbe într-un receptor îngheţat... Dar nu despre asta e vorba acum: trenul meu a ajuns în Stolnici după şase ore de viscol, după o plutire cum bemveul de azi nu reuşeşte să imite, printre depărtări la care am avut răgazul să mă uit. Trenul meu a ajuns în staţie, iar eu am numărat pînă acum cu zecile locurile în care aş fi vrut să mă opresc: crîngul ăla, cîmpul acela sufocat de zăpadă, halta fără nume cu o lampă în geamul cantonierului. Dar ăsta e trenul: ajungi unde vrea el. Meniu fix. Gară pustie. Chiar pustie. Zăpada are şi-un metru pe lîngă ziduri, pe unde a înghesuit-o viscolul. Îmi fac drum prin ea, din două căzături. Mă întorc după rucsac, după ce bareta care s-a rupt m-a făcut să-l scap. Ştiam că-l coase cu aţă putrezită. Nici nu găseşti alta. În spatele gării e uliţa din Stolnici. Jumătate de kilometru pînă la drumul naţional. Cinci inşi, ăştia sîntem, în frunte cu mine, un Amundsen de la oraş, în blugi strînşi pe picioare, după o intervenţie în forţă a maşinii de cusut a bunicii. Din acest motiv, abia merg. Dar merg. Zăpada e pînă la brîu, dacă pici în şanţ: ghinion pentru cei care nu ştiu Stolniciul. Casele sînt cu porţile îngheţate, cîinii nu se mai aud, viscolul împinge peste noi răzbunarea nordului: de ce ne-am făcut case aici? Mai sînt două ore de lumină şi ajungem năduşiţi la drumul naţional. Pînă la casa bunicii mai am 12 kilometri. Dar sînt 12 kilometri de zăpadă: nici un plug n-a trecut pe aici. Ştiu că stau pe drum pentru că deasupra capului meu e un indicator: Hirşeşti, 2km. Primul sat de aici. Peste cîmp. Pe un drum care nu se mai înţelege cu noi, care nu ne mai poate spune nimic. Stăm şi aşteptăm la trecerea peste calea ferată. Cinci inşi, cinci mogîldeţe, care nu vorbesc, care poate că respiră, care visează la o casă caldă şi-o ţuică. Repere simple: sîntem nişte animale rătăcite. Sînt sigur că mai sînt altele ca noi în pădure, dar în patru labe. Şi totuşi, e cel mai frumos loc din lume. Şi totuşi, cîmpul înecat în zăpadă e proapăt şi blînd şi neatins. Şi totuşi, aproape fără nici o pregătire, în liniştea asta o lumină cade peste noi, o lumină violetă care ne trimite umbrele lungi pînă la liziera pădurii. Soarele. Cumva, a găsit o spărtură prin care să ne trimită, în seara de Crăciun, cel mai frumos glob pe care l-am putea pune în brad. Lumina lui se sfărîma în bucăţele mici în jurul meu, în dîmburile de zăpadă sub care ghicesc tufişurile de pe marginea drumului. Swarowski ar fi fost invidios, însă eu nu ştiu de el, nu ştiu de nimic altceva decît că în seara de Crăciun, cineva îmi trimite un semn.