Cea mai bună parte din noi

Acum patru decenii, un film care marca debutul regizoral al lui Robert Redford avea să cîștige cele mai importante distincții cinematografice. Se numea Ordinary People / Oameni obișnuiți și scotea la lumină problemele pe care, de obicei, o familie preocupată de imaginea socială le ține bine ascunse – o mamă prea atașată doar de unul dintre fii, un tată care încearcă să împace pe toată lumea și cel mai mic dintre băieți, Conrad, supraviețuitorul naufragiului în care își pierduse viața fratele lui. Suferind de stres post-traumatic și învinovățindu-se pentru accident, dar și pentru comportamentul rece al mamei sale, Conrad reușește, în cele din urmă, cu ajutor psihiatric, să ierte și să se ierte, pentru a merge înainte.

Dar ce este, de fapt, mult-pomenita „iertare de sine”? Și cum ajungem să îi iertăm pe ceilalți? Iertăm, dar nu uităm? Sau... nu iertăm, noroc că mai uităm? Iertarea înseamnă libertate? Sau iubire? De ce avem atîta nevoie să oferim și să primim iertare?

Dosarul de față încearcă să înțeleagă iertarea. Aduce în discuție felul în care lumea a fost mișcată de creștini tocmai prin iertare, un dar care vindecă povara anxietății și a fricii, dar și modul în care este văzut Dumnezeu în islam – suveran și milostiv totodată, chiar dacă în comunitățile musulmane, reglementate de onoare, iertarea este mai mult o slăbiciune decît o virtute. Se întreabă cum poate fi iertat călăul din comunism dacă nici măcar nu s-a căit în legătură cu faptele lui și arată cum, pentru iertarea adevărată, ar fi nevoie de o cunoaștere a trecutului, o asumare a lui și o mărturisire publică. Atinge problema iertării publice din dreptul penal, a amnistiei, care este mai mult o formă de a uita, și a grațierii, cu controversele pe care aceasta le-a generat în ultimii ani. Amintește felul în care au fost reglate conflictele în societate, de la răzbunarea ofensei prin violență, de-a lungul mai multor generații, pînă la instituția duelului. Vorbește despre protocolul prezentării scuzelor pentru stingerea unei dispute, marcînd diferența dintre „a scuza” și „a ierta”. Află de la un medic psihiatru de ce iertarea este o alegere de care ne temem și pentru care nu sîntem întotdeauna pregătiți.

Pentru iertare nu există un protocol. Este mereu o cale conștientă, un proces de durată, o depășire a limitelor noastre umane. „A ierta” nu înseamnă „a uita”, a pretinde că nu s-a întîmplat nimic dureros. Din contra, iertarea presupune recunoaștere, integrare, învățare și schimbare. Este un gest de altruism către celălalt, dar mai ales către sine, întru liniștea și echilibrul fiecăruia. Un gest dificil, pentru care e nevoie să apelăm constant la cea mai bună parte a noastră.

După 40 de ani, Oameni obișnuiți rămîne o actuală pledoarie pentru iertare, vitală pentru a putea lăsa trecutul în urmă. Printr-un proces îndelungat și deloc ușor, Conrad își permite să se revolte, să sufere și să ierte pentru a realiza, în final, că a fost puternic. Iar iertarea este o virtute a celor tari.