Ce te faci cînd roşia e obligată să fie roşie?
Cînd, în decembrie 1989, s-au umplut străzile de oameni disperaţi de foame, de frig, de frică, unul dintre sloganurile frecvent auzite şi păstrate în memoria efemeră a zidurilor bucureştene şi ale marilor oraşe de provincie suna „Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!“
Priveam cu jind peste Cortina de fier, atît cît se putea, imaginîndu-ne cum e viaţa în ţări unde principiul de bază al funcţionării în interiorul reţelei sociale nu e interdicţia. Constrîngerea, cu forma agravată a interdicţiei, a marcat existenţa noastră cotidiană în spaţiul autoritar şi sufocant al lui „nu e voie“. Ea ne-a făcut să tragem, apoi, consecinţele amputării propriului discernămînt: în faţa unor decizii colective majore, cu impact direct asupra libertăţii şi a bunăstării fiecăruia, cum au fost, de pildă, primele alegeri „democratice“ din mai 1990, spiritul liber a luat o pauză de somn. Numeroase sînt exemplele, mai ales în primii ani de libertate, cînd am putut vedea în ce măsură interdicţia, ca metodă de guvernare, îl poate văduvi pe cetăţean de o minimă gîndire autonomă.
Pînă la urmă, o discuţie despre interdicţie într-un regim politic – oricare ar fi el – implică, în mod natural, o discuţie paralelă despre sensurile libertăţii politice şi raporturile ei cu un anumit tip de constrîngere, propriu vieţii în societate. A reglementa nu înseamnă, evident, acelaşi lucru cu a interzice. Şi probabil că în spaţiul cuprins între cele două limitări ale libertăţii, una venind din sfera unei asumări liberale, democratice, a ordinii, şi a doua – mai degrabă din inspiraţia autoritară ori paternalistă, se naşte zona gri a abuzului de interpretare, a absurdului ori a lipsei de măsură.
Cuvintele mari, frazele sforăitoare, elanurile irepresibile stîrnesc astăzi, privind în jurul nostru, după 23 de ani, zîmbete condescendente. „Da, am avut libertatea, şi la ce ne-a folosit?“ – vor spune, amar, unii. „Nu, de libertate adevărată, democratică, civilizatoare, nu am avut niciodată parte“ – vor replica, strîmbînd din nas în faţa abuzului de cuvinte, alţii.
Din 2007, am putut experimenta un alt tip de abordare a interdicţiei. În mitologia urbană a preaderării, se vorbea de regulamente europene privind dimensiunea şi culoarea merelor, a roşiilor, a castraveţilor şi dovleceilor şi alte asemenea năzdrăvănii. Într-o ţară încă foarte sensibilă la raporturile dintre spaţiul public şi privat, unde, în mod tradiţional, istoric (încă de la Regulamentele Organice!), orice tentativă de reglementare e privită cu suspiciune, unde cetăţeanul se umple de indignare autohtonistă cînd i se spune cum să-şi vopsească gardul sau să taie porcul, toată zvonistica legată de mania reglementativă a birocraţilor de la Bruxelles părea uşor neverosimilă.
Cu toate acestea, într-un fel, neverosimilul s-a produs. Am intrat şi noi în maşinăria birocratică europeană, cu toate avantajele, dar şi absurdităţile ei. Pînă la urmă, fiind vorba de un aparat birocratic imens, el există, ca peste tot, şi pentru propria, perpetua regenerare. Reglementările pe hîrtie cheamă, la rîndul lor, alte hîrtii. Cel mai aprig apărător al dezvoltării durabile devine astfel şi cel mai redutabil devorator al pădurilor.
În limbajul de lemn al Uniunii Europene, al cărei membru am devenit, după ani de aşteptare mai mult sau mai puţin disperată, interdicţia poartă diverse nume şi se ascunde sub umbrela mai multor categorii de eufemisme. „Sănătatea consumatorului“, „Siguranţa cetăţeanului“, „protecţia mediului“ etc. Îndărătul lor, funcţionarii europeni comit, în fapt, miniatentate la discernămîntul cetăţeanului, transformînd zecile de milioane de europeni într-o masă indistinctă de adulţi infantilizaţi, în perpetuă nevoie de reguli precise. Lună de lună, de la Bruxelles mai aflăm ce, cum şi cît trebuie să bem, să mîncăm, să respirăm, să fumăm, să citim. Interdicţiile europene de acest tip, traduse în reglementări, se îndepărtează din ce în ce mai mult de idealul european al protejării diversităţii în toate ipostazele ei şi cu atît mai mult de ideea protejării libertăţilor cetăţeneşti, pe care instituţiile politice ale Uniunii Europene le garantează.
Luaţi de valul unei uniformizări pînă la un punct benigne şi cu efecte benefice în multe domenii (scăderea tarifelor la roaming e un exemplu relevant pentru buzunarele europene), birocraţii europeni pierd din ce în ce mai limpede din vedere scopul instituţiilor pe care vremelnic le animă şi care privesc tocmai garantarea autonomiei individuale, în raport cu un organism birocratic devorator şi, după cum se vede, cu certe tendinţe patriarhale. Or, frontiera dintre reglementări democratice şi interdicţii paternaliste e atît de fragilă, încît principala preocupare a tuturor formelor omeneşti de asociere politică ar trebui să fie, înainte de toate – vorba liberalului Benjamin Constant –, „libertatea individuală: pe ea se sprijină morala publică şi privată, fără ea nu există nici pace, nici demnitate, nici fericire“.
Raluca Alexandrescu este lector univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.
Foto: L. Muntean