Ce se întîmplă în America
Cîndva prin 2006, în cadrele rubricii mele numite „Campus Graffiti“ din Dilema veche, m-am referit într-un articol la scopul de Bildung al educației academice. Pe atunci făceam un al doilea doctorat la Stanford unde, grație unuia din foștii președinți ai universității, Gerhard Casper, funcționa modelul inițiat în secolul al XIX-lea de Wilhelm von Humboldt (cu repere ca valorizarea experienței lecturii sau orientarea spiritului către întrebări deschise și probleme încă nerezolvate). Stanford oferea studenților de anul I cursuri generale pe teme de filosofie, literatură, etică sau de istoria ideilor. Alături de lectori angajați pe contracte anuale, cum am fost și eu, profesorii din toate departamentele își alegeau tematica de curs în funcție de specializare și de interesele de cercetare sub titlul umbrelă „Introducere în studiile umaniste” (Introduction to the Humanities), o reminiscență a cursurilor de civilizație occidentală din anii ’80, transformate în urma așa-numitelor „bătălii canonice” privind reprezentativitatea scriitorilor în curriculum. În prezent, după ce au purtat denumirea de Thinking Matters, ele au devenit simplu College. La University of the Pacific, unde predau de zece ani, aceste seminare de educație generală obligatorii, pe care ajunge să le primească prin rotație toată lumea și care sînt, de altfel, comune multor instituții de învățămînt superior din Statele Unite, se cheamă Core (în traducere aproximativă, miez/centru) și sînt concepute liber, la latitudinea fiecărui instructor în parte. Scopurile lor pedagogice sînt pre-definite ca repere fundamentale ale universității, cum ar fi gîndirea critică, capacitatea de a dezvolta idei și concepte, de a interpreta realitatea și multiplele ei ficțiuni, ca și diverse seturi de idealuri nedoctrinare. În ciuda impresiei cercurilor conservatoare care au propria lor agendă, nu servim studenților nici wokeism, nici activism, nici corectitudine politică, nici ideologie de stînga. Ne preocupă mai degrabă pe toți cum să ne actualizăm disciplinele, mai ales cele umaniste, pentru a le oferi o nouă relevanță în epoca digitală, fiindcă pierdem absolvenți și teren în fața generației TikTok; dorința părinților pentru meserii lucrative și atenția activabilă pe termen scurt a studenților către stimuli vizuali în mișcare, către texte scurte și gratificare de moment nu ne favorizează. Și nu, universitățile americane nu cenzurează autori sau cărți, deși există state unde studiile de gen, istoria populației african-americane sau cursurile de psihologie nu se pot preda la școlile și liceele publice – însă educația preuniversitară din Statele Unite nu este subiectul studiului de față.
Prin urmare, seminarele de educație generală, un sistem existent în cele mai multe universități americane, sînt un punct de plecare pentru cine dorește să aibă o înțelegere autentică a viziunii academice pe care o construiește fiecare instituție de învățămînt superior din Statele Unite. O analiză amănunțită ar cere mult spațiu, ar revela multe nuanțe și ar limita, poate, generalizările (re)tușate politic ale unor cazuri izolate, scoase din context, despre apocalipse universitare în bloc, de natură să amenințe ideologic fatal sistemul democratic american. Pentru unii e vorba de o luptă abstractă, un teren unde se incriminează tiranii și micro-agresiuni ale cuvintelor. Pentru alții, e o experiență vie a injustițiilor istorice față de anumite minorități, o problemă de sistem cu ecouri încă puternice de dezavantajare în societatea de astăzi. Printre conceptele disputate, care au stîrnit dezbateri intense, se află și discriminarea pozitivă/acțiunea afirmativă (affirmative action).
Președintele Lyndon Johnson a semnat în 1965 ordinul executiv referitor la affirmative action pentru a împiedica discriminarea rasială la angajare, imediat după aprobarea drepturilor civile prin Civil Rights Act (1964) care marchează renunțarea la segregare, insuficient statuată de Equal Protection Clause din al XIV-lea amendament (1868). Recent, în iunie 2023, Curtea Supremă a votat cu o majoritate de 6 la 3 renunțarea la affirmative action în toate universitățile, publice și private. Consecințele acestei măsuri vor trebui analizate în viitorul apropiat de la stat la stat, pentru că se vor crea probleme legislative acolo unde există și alte legi care promovează echitatea socială. Iată acuzele cele mai importante împotriva affirmative action: în primul rînd, ar duce la o discriminare inversă – studenți mai puțin calificați pot fi privilegiați în defavoarea celor calificați. Acest argument a stîrnit scandalul recent de la Harvard și de la University of North Carolina, soldat cu procesul instrumentalizat de activistul neo-conservator Edward Blum și de cei care îl finanțează, ceea ce a condus la decizia Curții Supreme de care vorbim aici. În fapt, un contraargument este acela că politicile de discriminare pozitivă au fost desemnate să conducă spre egalitate reprezentativă, nu să favorizeze aplicanți necalificați. E ca și cum publicul s-ar teme că plasa de siguranță îl va prinde atît pe artistul de la trapez, cît și pe cel care vinde popcorn spectatorilor.
Un al doilea argument ar fi acela că discriminarea pozitivă este un rasism invers sau mascat. Dar în Statele Unite diferențele socio-economice, ca și grupul etnic din care face parte populația joacă un rol foarte important în materie de oportunități educative și acces la resurse pentru continuarea studiilor. Atît la universitățile private (cu costuri anuale de peste 60.000 de dolari, depinzînd de la stat la stat), cît și la cele publice (dar cu suficiente costuri anuale și în acest caz), mulți studenți primesc sprijin financiar pentru cei patru ani de studiu în funcție de cum își prezintă accesul la resurse. De exemplu, jumătate din studenții la Medicină provin din familii care sînt financiar în top procentual de 20% și doar 4% din cele mai defavorizate, un lucru greu de imaginat, poate, în România, unde educația universitară continuă să fie accesibilă și (aproape) gratuită.
Renunțarea la affirmative action la nivel federal permite totuși universităților să accepte explicit referința la rasă/grup etnic în dosarele aplicanților, dacă acest lucru privește o calitate personală sau o abilitate unică pe care candidatul le poate prezenta instituției respective. În mod interesant, acest lucru face deja parte exact din practica holistică de analiză a aplicațiilor la admitere pe care Curtea Supremă tocmai a respins-o (dincolo de rezultatele școlare, se iau în considerație activitățile extra-curriculare, scrisoarea personală de intenție, recomandările și experiența personală). Fără a bifa căsuța rasială, scrisorile de intenție pe care aplicanții le vor trimite vor fi în continuare centrul de greutate, evaluat și pus sub scrutin de către reprezentanții oficiilor de admitere din universități și, inevitabil probabil, de curțile de judecată. Cum anumite criterii sînt întărite la nivel legislativ (rasă, clasă, gen/sex, abilități), atunci ceea ce ajungem să definim ca normă și normalitate devine un balans permanent între ignorarea apartenenței etnice, pe de o parte, și diversitate, echitate și incluziune, pe de alta.
Fiindcă locuiesc aici de douăzeci de ani și, spre mirarea mea, în România se spun lucruri și se dau uneori verdicte despre o realitate mozaic și care de la fața locului nu se vede deloc la fel, voi încheia cu cîteva date despre California. Este probabil surprinzător pentru mulți, însă, în 1996, californienii au votat Proposition 209, așa-numita Inițiativă de Drepturi Civile, care a trecut cu 55% din voturi, ceea ce a interzis tuturor entităților de stat, inclusiv universităților publice (dar nu și celor private), să ia în calcul rasa, genul sau etnicitatea la admitere și în materie de angajare în sistemul de stat. Cu această lege internă acceptată în numele meritocrației fără nuanțe, California a fost primul loc din Statele Unite unde affirmative action s-a blocat legislativ. I-au urmat alte opt state: Washington (1998, revocată in 2022), Florida (1999), Michigan (2006), Nebraska (2008), Arizona (2010), New Hampshire (2012), Oklahoma (2012) și Idaho (2020). O consecință imediată a fost aceea că numărul studenților african-americani și hispanici la UCLA și Berkeley (cele mai bune universități de stat), de pildă, a scăzut la jumătate.
În prezent, doar 35% din populația Californiei se identifică drept albă, astfel încît diversitatea este un fapt demografic incontestabil. În toamna lui 2022, prima categorie de stat, cea a universităților din sistemul UC (University of California), a acceptat un procent de 43% de studenți african-americani și hispanici, față de 1996, anul interzicerii discriminării pozitive, cînd aceștia au reprezentat doar un procent de 20%. A doua categorie a universităților de stat, Cal State (California State University), a primit în 2021 un procent de 47% de studenți hispanici, 21% albi, 16% asiatici și 4% african-americani. Renunțarea la discriminarea pozitivă nu a împiedicat universitățile să urmărească un scop civic important – acela de a servi comunitățile din care fac parte, de a oferi șanse egale și de a promova conceptul de diversitate.
Pentru a încheia pe o notă predictivă despre scopuri, curente și mișcări, peste un număr de ani, cînd se va cere formelor de Inteligență Artificială aferente să scrie istoria acestei perioade americane, ChatGPT își va arde circuitele încercînd să înțeleagă discrepanța dintre viziunile care pun accentul pe inevitabilitatea unor evoluții istorice și intervențiile politice controversate care doresc menținerea unui trecut monocromatic idealizat.
Cosana Nicolae Eram este conferențiar la University of Pacific, California.