„Ce planetă ciudată!”

Dacă ar fi existat o mantră pentru vremurile recente, ea ar fi putut să sune astfel: „Izolare, înstrăinare, însingurare”. Tot ce am mai experimentat pînă acum în istoriile noastre personale la capitolul ăsta s-a resetat. Cu siguranță că există multe forme de singurătate, cum putem vorbi și de niște vîrste și temperaturi ale ei. O vreme m-am întrebat chiar dacă e resimțită într-un fel de bărbați și altfel de femei sau doar presiunea socială e cea care le filtrează diferit.

Paradoxul stă în faptul că, în pandemie, hulita singurătate a devenit „dezirabilă”, cel puțin la nivel de discurs. Am vorbit cu mulți oameni care au trăit și simțit în acest an diverse variante ale ei. Și unii spun că efectele ei se vor resimți pe termen lung. Că nu ne vom reconecta la vechea viață de ființe sociale și sociabile prea ușor, chiar dacă ne dorim asta.

Mi-am propus în Dosarul de acum să merg puțin pe firul apei și să văd ce se întîmplă cu singurătățile noastre. Dacă le putem privi în ochi de aproape, dacă starea de însingurare se poate îmblînzi astfel încît să mergem mai departe, fără să ne uităm, disperați și triști, că nu e tot timpul cineva în dreptul umărului nostru. Are legătură cu faptul că trăim la oraș sau la țară, cum arată în filme și, mai ales, cum ne construim viețile ca s-o integrăm cît mai bine în povestea noastră? Oare scapă cineva să nu fie atins de aripa ei?

Cînd vine vorba despre singurătate, fiecare are propria reprezentare. Unii o să spună că o detestă, alții că și-o doresc. Că poate fi insuportabilă atunci cînd ești într-un cuplu sau, din contra, că își caută un partener/parteneră tocmai ca să scape de blestemul ei. În mulțime devine, uneori, dureroasă de-a dreptul și paradoxurile nu se opresc aici.

Pentru artiști e vitală, așa că i-au închinat, pe bună dreptate, nenumărate ode. În lipsa ei nu există creație. Și, atîta timp cît o să există pe lume cărți și povești despre tot felul de singurătăți, ar trebui să ne fie un pic mai ușor. M-am gîndit, ca în multe alte ocazii, la Micul Prinț, care caută, solitar, să înțeleagă ce se întîmplă în jurul lui:

„De pe un munte înalt ca acesta“, își spuse el, „am să cuprind dintr-o privire toată planeta și pe toți oamenii…“ Dar nu zări altceva decît piscuri de stîncă foarte ascuțite.

– Bună ziua! spuse el cu totul la întîmplare.

– … ziua! … iua! … iii! îi răspunse ecoul.

– Cine sînteți? întrebă micul prinț.

– … sînteți! … teți! … eee! răspunse ecoul.

– Fiți prietenii mei, sînt singur! spuse el.

– … sînt singur… singur… singur… răspunse ecoul.

 „Ce planetă ciudată!“, se gîndi el atunci. „E toată uscată, ascuțită și sărată. Iar oamenii sînt lipsiți de imaginație. Repetă ce li se spune…”