Ce nu se vede

Orice-am face şi oricît am fantaza, moartea rămîne un lucru inestetic şi indecent. Sîntem programaţi să ne speriem, apoi să conştientizăm ideea, dar să ne raportăm la ea ca şi cînd şi-ar face mendrele întotdeauna cu alţii şi în altă parte. Şi, totuşi, în corpul pe care îl ştiu atît de bine şi-l îngrijesc cu atenţie, creşte un desen ciudat. 

1981. Prima amintire despre moarte: Dana, cu cîţiva ani mai mare decît mine, a avut un accident de karting. Nu fuseserăm prietene, doar vecine. Timp de cîteva zile, toată lumea de pe strada noastră povestea ce se întîmplase, cum volanul maşinii îi intrase fetei în abdomen, pierduse mult sînge şi nu mai putuse fi salvată. Cînd m-am dus s-o văd (după îndelungi parlamentări cu ai mei, obţinusem această favoare), aveam pregătită imaginea fetei moarte: un ficat imens, zdrobit de o fierătanie. Ea stătea însă cuminte pe masa din sufragerie, îmbrăcată într-o rochie de mireasă. Nici urmă de sînge sau de bucăţi de kart. Totul era alb şi curat. N-am mai intrat niciodată de-atunci în casa Danei. Nu ştiam cum arată un ficat sănătos, cu atît mai puţin unul zdrobit, dar mi s-a părut nedrept să ştergi urmele adevărate, să cosmetizezi într-atît de tare povestea unei morţi. Am visat-o mult timp după aceea pe fată cum îşi căuta bezmetică prin curtea şcolii volanul kartului cu care alergase şi cîştigase nenumărate curse. 

2004, o seară de sîmbătă. Stau împreună cu alţi trei prieteni în faţa ecranului unui computer. Aşteptăm relaxaţi ca imaginea să pornească de pe DVD. Scurtmetrajul documentar The Act Of Seeing With One’s Own Eyes/ Actul de a vedea cu proprii ochi, din 1971, al regizorului Stan Brakhage, începe cu o uşă care duce într-o cameră de disecţie. Totul s-a filmat la morga din Pittsburgh, iar condiţia pusă de spital – cadavrelor să nu li se arate feţele. 

De la episodul din copilărie, cînd nu fusesem în stare să ficţionalizez moartea Danei şi mă simţisem minţită de imaginea ei prelucrată, am luat contact cu tot felul de imagini violente. În ficţiune şi în realitate. Zilnic, cîţiva prizonieri cer îndurare pe ecranul televizorului meu dimineaţa, iar seara aflu că au fost decapitaţi. A doua zi, am uitat, vin alte naraţiuni, mai violente, la rînd. Atentatele teroriste şi mărturiile supravieţuitorilor funcţionează ca cele mai violente, dar şi cele mai reuşite scenarii de filme horror. Cum să mă mai impresioneze o cameră de filmat de acum o grămadă de ani, care nu face altceva decît să scotocească printre rărunchii unor cadavre? Nu le văd nici o secundă chipurile celor care manevrează instrumentele, ci doar corpurile neînsufleţite ale oamenilor fără feţe sau nume, de diferite vîrste şi rase, supuse acestei operaţiuni laborioase. Fără sonor, filmat pe 16 mm, experimentul durează cam un sfert de oră. Trupurile deschise sînt de femei şi bărbaţi, tineri şi bătrîni, supli şi graşi, iar mădularele lor acaparează întreaga imagine. Extrase pe rînd, organele vitale devin un fel de obiecte de artă în miniatură: rinichii diferă de la un corp la altul, nici inimile nu par la fel, ca să nu mai vorbesc de carcasele transparente ale trunchiurilor care ajung, la un moment dat, să fie în întregime curăţate şi apoi spălate cu cîte un jet puternic de apă. Corpul uman însuşi e o instalaţie complicată, cu nenumărate elemente, iar în maniera în care cadavrele sînt filmate, îmi doresc să le ating, să le simt suprafaţa mucilaginoasă. Nimic nu e interpretat, din montaj imaginea are toate zgîrieturile autenticităţii. Hiperrealismul disecţiilor e din cînd în cînd scurtcircuitat doar de detalii aparent insignifiante: un fir de telefon care se lipeşte de un halat pătat de sînge, mişcîndu-se în ritmul unei presupuse conversaţii, creierul unuia dintre pacienţi – o dantelărie de macrameuri sofisticate – stă cuminte pe o masă, după ce craniul i-a fost secţionat cu un aparat care arată ca un polizor, plămînii şi intestinele femeii cu sîni frumoşi par la fel de fioroase ca şi mădularele bărbatului gras care a fost „decopertat“ de un strat gălbui şi consistent de ţesut adipos. Totul se termină cu aceeaşi uşă de la camera de disecţie care se închide. Moartea a fost demontată cu minuţiozitate, imaginile crude, violente prin nuditatea lor decontextualizată, la care eşti programat de regulă să te sperii, să te oripilezi, mi-au plăcut şi-mi doream să văd din ce în ce mai mult. Viscerele mi se serviseră simplu, doar ochiul meu le reinterpreta. Nu existau contextul, cauzele deceselor, istoriile personale, felul în care s-au mişcat, au vorbit sau cît de pasionali fuseseră posesorii corpurilor explorate. Nu sînt sigură nici că metafora din alt film, cea cu sufletul care cîntăreşte 21 de grame, funcţionase în cazul lor şi dacă, în momentul morţii, au pierdut în greutate exact atît... Am asistat însă la o proiecţie nonşalantă, necruţătoare a organicului, a biologicului. Discursul de ciné-vérité a reuşit saltul de la o banală lecţie de anatomie, la o introspecţie în zona ascunsă, pe care nici o oglindă din lume nu e în stare să ne-o arate, de care mi-e teamă, dar mă simt atît de ataşată. 

Dacă s-ar mai deschide o dată uşa, filmul s-ar relua altfel. Pe masa de disecţie, aş fi întinsă chiar eu: o femeie tînără, cîteva vise cam fleşcăite, o splină mică (pe care o doctoriţă mi-a găsit-o greu la ecograf) fără apendice şi decedată din motive necunoscute, dar cine ştie ce nebunie imagistică, ce plăceri estetice violente ar stîrni structurile alambicate ale plămînilor mei, esofagul zvelt sau coastele sidefii?