Ce nu se schimbă

Ai mei se uită la un film la televizor, cu un tată și un puști și o mașină a timpului. Comentează și se contrazic. El îi povestește ce s-a întîmplat la început și ea n-a văzut. Zilele pe care le petrecem împreună mă transformă într-o fată foarte tînără, care n-a plecat încă din orașul de provincie. Locuim împreună și nimănui nu-i pasă de vîrste. Sînt niște părinți cu un copil acasă. Atît. Trebuie să dorm și să mănînc. Să nu ies dezbrăcată. O să-mi pună la pachet și sarmale, și ouă roșii. „Trei sandvișuri îți ajung?“ „E prea mult, mamă.“

„De ce nu mai rămîi, tată? Ce ai de făcut la București?“

Cît stau cu ei nu am nici o grijă. Nu mă lasă să spăl nici măcar un pahar. Aproape că nu mă mai gîndesc la nimic. Mai păstrez legătura cu viața mea doar prin conversații cu niște oameni apropiați.

Mut ceasul din cameră pe hol. Le sting lumina de veghe. Îi rog să dea mai încet sonorul la televizor. Le schimb micile rutine, dar nimic nu pare prea greu. Tata așteaptă să mă trezesc eu întîi. Nu iese din dormitor de frică să nu facă zgomot. Ne plimbăm și merg țanțoși, de-o parte și de alta a mea. Le simt bucuria. Au uitat de toate.

Fratele meu e aproape, live pe WhatsApp, ca în toate familiile cînd unul dintre copii e plecat departe și nu a venit acasă de sărbători. Fetița lui rîde la noi și de abia așteptăm s-o strîngem în brațe.

„La anul, dacă om fi sănătoși, ciocnim și cu Sofica!“, zice tata. Și mama încă se bucură cînd oul meu iese învingător. „Ți-l păstrez și ți-l pun la pachet!“

Îmi vine să-i spun că au trecut niște ani de la momentul acela cînd îmi doream cel mai tare oul roșu din coș. Dar nimănui nu-i pasă de vîrste, sînt doar un copil cu părinții acasă.

Mă uit cu mama pe poze: fratele meu, în prima lui zi de școală, e îmbrăcat în uniformă și-și ține serios ghiozdanul cu ambele mîini, în alta, ea mă ține de mînă. Sîntem amîndouă în parc, ea poartă niște panataloni evazați, eu sînt îmbrăcată într-o fustă roșie în carouri și într-o bluză albă. Nu am mai mult de doi ani. Soarele ne intră în ochi. Am trecut pe la buturuga de care ne sprijineam și ne-am făcut un selfie. Ea e tot blondă și tunsă scurt, ca atunci.

„Cînd sînteți acasă, parcă n-ați plecat niciodată de lîngă mine“, îmi spune. Și, de fapt, are dreptate. În universul casei lor sîntem peste tot. Lîngă tablourile noastre de la grădiniță a mai apărut, de curînd, unul nou, cu o nepoțică. Îl ascult pe tata cum vorbește cu Sofica. Ea rîde în hohote și el se topește în fața ecranului de telefon. Are aceeași voce tînără ca în copilăria mea.

Cînd fac pachetul meu, îi rog să nu pună în caserole de plastic tot frigiderul. Dar bucătăria devine anticamera unei călătorii. Nu contează ce le spun eu. Nu mă aud. Ea împachetează și el o supraveghează: „Friptură i-ai pus?“

Mă uit la ei și mă gîndesc că scena asta se multiplică la nesfîrșit în cele mai multe dintre casele în care niște părinți își pregătesc copiii de drum.

(articol publicat pe blog-ul revistei în 29 aprilie 2019)