Ce nu poți spune în 30 de secunde

26 februarie 2020   Tema săptămînii

Povestea ridicol-penibilă cu Irina Rimes pe post de „ambasador onorific“ al lui Brâncuși organizată de ministrul Culturii a stîrnit în spațiul mediatic românesc un haos nu mai puțin comic. Mai întîi, e de notat promptitudinea și abundența reacțiilor. Mulți nu s-au putut abține și au aruncat în spațiu comentarii. Nici eu nu m-am abținut. Însă, românesc, prea românesc, comentariile la comentarii au fost și mai numeroase – încă și mai mulți nu s-au putut abține să comenteze comentariile, țintind direct comentatorii. În al doilea rînd, observ cum disputa s-a aliniat imediat pe fronturi ideologice: „elitiștii“ de dreapta strîmbă din nas, căci cultura mare e treabă complicată și nu poate cădea pe mîna oricui, „marxizanții“ de stînga se pun împotrivă, căci cultura e exact treaba oricui, nu contează cît știi și ce știi, oricine se poate exprima, jos boierii minții, sus strada! În cadru s-au putut auzi și bocitorii lui Brâncuși – vai, ce pățește marele artist cînd cade el pe mîna răilor (zic apărătorii ambasadoarei) sau a proștilor (zic contestatarii)! Atît de patetici au fost aceștia, încît ne spuneau și de ce parte ar fi fost Brâncuși însuși în acest scandal cultural: desigur, ar fi ținut cu Rimes, că Brâncuși era cu poporul, nu cu elita. Abia acest gen de reacție mă obligă la încercarea de a delimita un pic teritoriul luptei.

Despre toată această agitațiune cultural-ideologică dîmbovițeană, un singur lucru e sigur: nu-l atinge pe Brâncuși deloc. Ba chiar aș spune că nu are de-a face cu Brâncuși; asta fiindcă tot se lăuda ministrul Gheorghiu că ideea lui a stîrnit discuții între tineri despre Brâncuși. De discutat discutăm tot noi, ăștia care știm cine a fost artistul, și nu despre marele gorjean, ci despre cîntăreața de la Vocea României. Brâncuși e Brâncuși, cu sau fără Irina Rimes ca ambasador, cu sau fără grija noastră pentru Ziua lui. Oricîte prostii am face în legătură cu el, oricîte „campanii“ stupide am croi în jurul lui, statura și însemnătatea lui Brâncuși în cultura lumii nu pot fi atinse. Slavă Domnului, „imaginea“ lui e insensibilă la frămîntările noastre, e departe de mîinile noastre.

Dar toată furtuna din ceșcuța cu apă a culturii române de azi ridică totuși o problemă serioasă, cea  a transmiterii „marii“ culturi către tinerii de azi. Cum transmiți marea cultură unor oameni obișnuiți, ba chiar definitiv atașați de limbajul și reperele „micii“ culturi?

Plec de la ideea că cei care citesc aceste rînduri sînt convinși că civilizația umană este o întreagă tradiție culturală, tot mai bogată, construită în jurul unor adevărați piloni de rezistență și nu o amestecătură, claie peste grămadă, a tuturor celor care au trecut prin mințile omuleților. De asemenea, plec de la ideea că umanitatea se transmite; dacă vreți, pot folosi tocita metaforă a torței ce se predă de la bătrîn la tînăr cu misiunea ca aceasta să nu se stingă niciodată. Cine crede că societatea omenească funcționează după alte modele decît acela al transmiterii marii culturi de la o generație la alta, cine crede că societatea este în fiecare clipă de existență a ei altceva decît „suma celor ce au fost, a celor ce sînt și a celor ce vor fi“ (Burke), poate foarte bine să se oprească aici cu lectura, căci nimic din ceea ce urmează nu‑l va interesa. 

Așadar, cum se transmite marea cultură mai departe, celor ce vin? Răspunsul simplu, reflex este: prin educație. Un răspuns atît de natural și de inutil discutabil, încît întrebarea care duce la el nici nu se punea pînă acum două sau trei generații. Transmiterea marii culturi spre generația care vine a devenit o mare problemă abia în vremea noastră; strămoșii transmiteau cultură prin educație fără să aibă multe întrebări. Însă educația nu mai e ce a fost. Azi, cultura generală nu mai face doi bani și efortul educativ nu se mai concentrează pe construirea culturii generale, care era rezultatul imediat al transmiterii marii culturi. În epoca educației centrate pe ce vrea și pe ce nevoi are elevul, nu mai e musai să i se predea Brâncuși. În fond, moare omul dacă nu știe de Brâncuși? Nu moare. Ca să facă bani, omul e musai să știe de Brâncuși? Nu e musai. Dar ca să știe bine cu computerul, să-și schimbe sexul dacă simte nevoia, să voteze „civic“ cu ochii pe Facebook sau, supremul țel al omului actual, ca să se relaxeze îi trebuie Brâncuși? Nu! Atunci de ce să-i transmitem prin educație acest gen de cultură? În principiu, cea mai cumplită „descoperire“ a omului actual este că poate trăi foarte bine fără să știe ceva despre trecut. Azi e suficient! Așa a apărut specia numită „om recent“, adică tipul uman care devine majoritar în lume, prin legile fatale ale biologiei.

Însă, dacă vom rămîne să reflectăm despre educație, încă nu am ajuns la esență. Căci educația ca sistem reflectă perfect așezarea societății. Problema transmiterii tradiției culturale de la o generație la alta se complică din cauza unei trăsături tot mai accentuate a lumii omului recent: plăcerea. Totul se construiește pentru plăcere, confort, comoditate, relaxare. Am ajuns să credem că plăcerea e firească, naturală, ba chiar că avem dreptul la ea, în vreme ce suferința, sacrificiul, austeritatea sînt nedrepte în sine, nenaturale, impuse de alții din cine știe ce motive (ca să ne asuprească, ne-am prins?) și trebuie evitate. Cînd principiul plăcerii a pătruns și în educație (elevul trebuie să învețe „cu plăcere“, „din plăcere“, „pentru plăcere“), transmiterea marii culturi a devenit foarte dificilă, de nu chiar imposibilă. De ce? Pentru că plăcerea aproape extatică pe care ți-o dă marea cultură este o plăcere a trudei, a efortului intelectual, a obișnuinței de a citi și de a gîndi. Studiul real, profund, o anumită distanțare de seducția facilă a imediatului, dobîndirea unor cunoștințe tehnice fără de care nu poți accesa capodopera (precum gramatica sau istoria sau exercițiul la un instrument muzical sau memorarea unor informații, precum legile fizicii) se abat de la principul plăcerii de masă. Puțini sînt cei care găsesc plăcere în orele petrecute într-o bibliotecă, aplecați pe declinări sau pe texte filozofice, pe tratate de matematică sau pe studii științifice, de pildă. De aici decurge diferența dintre cei cărora le place cartea și cei cărora nu le place: primii ajung să știe mai mult decît cei din urmă. Ceea ce e normal. Dar această diferențiere nu mai e acceptată azi. Egalitarismul lumii de azi cere să nu fim unii mai deștepți ca alții sau, dacă totuși blestemata asta de natură se încăpățînează să ne facă diferiți în privința asta, să nu cumva să ne comportăm în sensul acestei diferențe.

Așadar, unul află de Brâncuși din bibliotecă sau din muzee, acestea fiind „canalele“ firești de acces la el. Dar cei mulți, care nu merg la bibliotecă sau la muzee, cum află de Brâncuși? Și aici, cineva ca ministrul Gheorghiu are o idee: îl livrăm pe Brâncuși de pe buzele Irinei Rimes. E un raționament analog celui de la partid: se cheamă transfer de notorietate. Rimes e mai cunoscută printre fanii ei decît Brâncuși, ba chiar putem bănui că admiratorii lui Rimes sînt mai mulți decît cei care știu ceva cu cap și coadă despre Brâncuși, așa că o rugăm pe Rimes să vorbească despre Brâncuși și, astfel, sculptorul va deveni la fel de notoriu precum e și ea. Contează că Rimes nu știe nimic despre Brâncuși? Nu. Dar dacă vorbește despre Brâncuși cineva care nu știe nimic despre el, nu cumva ceea ce transmite este o non-cunoaștere și nu o cunoaștere?

În efortul de a transmite marea cultură celor care vin, scopul nu este creșterea notorietății lui Brâncuși („să audă lumea de Brâncuși“). Important este ca tinerii să asocieze numele lui Brâncuși importanței sale. Să auzi de Brâncuși și să știi că a făcut chestiile de la Tîrgu Jiu nu înseamnă nimic din perspectiva transmiterii marii culturi. Nu numele Brâncuși se cere predat de la o generație la alta, ci sensul și valoarea operei sale.

Aud adesea: nu am cultură pentru că nu am avut acces, nimeni nu mi-a spus, nimeni nu m-a îndrumat. Dacă această explicație era credibilă acum cîteva generații, în ziua de azi nu se mai poate susține. Orice informație de cultură generală este la un click distanță de oricine. Acel click îi poate deschide omului interesul și-l poate împinge mai departe, spre studiu. Toate resursele sînt la îndemînă. Cum de unii tineri (o minoritate) merg mai departe, caută, rămîn interesați și chiar găsesc plăcere în studiu, iar alții nu? Știți faimoasa vorbă a lui Pascal: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit deja“. Sub acest gen de paradox stă, de fapt, întîlnirea oricărui tînăr cu marea cultură, deja îmbătrînită.

Sigur că fiecare generație produce propria cultură, generează propriile repere estetice și își făurește propriii idoli. Omul recent are și el cultura lui. Este o cultură construită în ruptură cu trecutul. Dar nu este ruperea de tradiție specifică marilor salturi ale civilizației; în acele cazuri, tradiția era cunoscută și marii creatori lucrau deliberat împotrivă. Azi, ruperea de trecut se manifestă abisal și rece, prin refuzul de a-l cunoaște. Pur și simplu, nu mai interesează. Ca o consecință, și mecanismele de comunicare culturală s-au schimbat cu totul. Ceea ce pînă acum citeai într-o carte, care te trimitea la alta și tot așa pînă aflai, acum trebuie să ți se spună – cititul sistematic e neplăcut. Ceea ce pînă acum ți se spunea trebuie să ți se cînte – e enervant să asculți o prelegere de 50 de minute, mai bine un cîntecel de două minuțele. Ceea ce pînă acum ți se cînta trebuie să ți se deseneze – te calcă pe nervi să asculți o operă sau chiar o simfonie de la cap la coadă. Ceea ce pînă acum se desena trebuie să ți se prezinte în video – e obositor să tot vezi desene statice sau picturi îndărătul cărora nu poți trece pentru că, blestematele, nu se mișcă și tu știi că mișcarea e bună și statul pe loc e rău. Ceea ce pînă acum ți se prezenta într-un film trebuie să ți se prezinte într-un clip de 15 secunde – totul e pe telefon și e incomod să te instalezi pentru o durată lungă în fața unui ecran și să urmărești în tăcere. Evident, cu acest trend educațional, Brâncuși sau altul din clasa lui nu mai are loc. Oricît ar încerca adepții modernității cool, pe Brâncuși nu-l poți înțelege decît în tihnă, cu răbdare, în ani. Iar puternica lui modernitate nu se poate explica decît, vai, făcînd apel la trecut, ba chiar la un trecut foarte îndepărtat. El însuși spunea despre propriile-i lucrări: „Privește pînă înțelegi!“. Cine mai are timp să privească pînă înțelege? Spune-mi de-a gata ce să înțeleg în 30 de secunde! – strigă recentul, iar noi, ceilalți, am ajuns să credem că așa e și firesc și așa trebuie să facem. Ce nu poți spune în 30 de secunde nu există!

Mai multe