Ce ne mai emoţionează astăzi?

9 mai 2017   Tema săptămînii

Cu alte cuvinte, ce ne mișcă? Că sînt persoanele dragi, filmele, cărțile, muzica, jocurile, natura, culorile, mîncarea, băutura, politica, ofertele irezistibile, sportul, lumea – toate stîrnesc emoții, plăcute sau neplăcute, care ne spun că ceva s-a întîmplat, că a survenit o schimbare, înăuntrul sau în afara noastră, și că e timpul să facem ceva. Etimologic, dar și din punctul de vedere al corelatelor fiziologice, emoția este sinonimă cu viața. Dar și cu lumea, pentru că ne ajută, prin această funcție de semnal, „Hei, este ceva nou, tare, nasol… aici!!!“, să ne adaptăm ei. E despre noi! Vii și conectați!

„Ai emoții?!“

Înaintea înscrierii în clasa I, înaintea primelor examene școlare importante (treapta întîi, treapta a doua, Bacul), prima încercare nereușită de admitere la facultate și apoi la postliceala sanitară – încercări prin care trecem, mai mult sau mai puțin, cu toții –, mama îmi punea această întrebare. Nu știu ce să-i răspund…

În clasa a IV-a, „tovarășa“ învățătoare m a ridicat în picioare să răspund la una dintre lecții. Întrebarea e grea și, pe măsură ce timpul trece, capul mi se golește. Transpir, iar capul parcă îmi ia foc. Mă uit disperat în jur, în clasă, poate mă ajută cineva. Nimeni nu îndrăznea să-și riște pielea. Încerc să trag de timp, repetînd „…adicaa… adicaa…“. În tăcerea de mormînt din clasă, am auzit-o pe una dintre colege, pe care o plăceam în secret, o diafană cu cosițe, șoptindu-i colegei sale de bancă suficient de tare încît să audă întreaga clasă: „Ce mă enervează ăsta cînd spune «adica»!!!“ Îmi venea să intru în pămînt de rușine! A fost o experiență de moarte socială și de mortificare publică, dar și o eficientă lecție de gramatică, pentru mine.

Abia mai tîrziu, mult mai tîrziu, am aflat că „a avea emoții“ se referă la „a-ți fi frică“, dar ceva din lumea băieților (în cartier) și din lumea sportului (făcînd scrimă, participam deseori la concursuri) m-au învățat repede că e rău să-ți fie frică, reprezintă un semn de slăbiciune. Atît de rău, încît am fost nevoit să accept provocarea unui coleg de a ne bate, deși îmi era frică și nu aveam nici o șansă, doar pentru a nu-i arăta, lui și celorlalți, asta.

Frică, teamă, neliniște, panică, nesiguranță, groază, teroare – erau tot atîtea nume, etichete pentru „emoțiile“, trăirile de atunci și de altminteri.

Dincolo de aceste etichete, un lucru rămîne prezent și mă însoțește și astăzi: felul în care trăiesc emoțiile. În viscere. În mațe. În piept. Palpitații. Căldură în corp, transpirații. Gol în stomac. În corp. Pentru că, așa cum o spune Bessel van der Kolk, psihiatru care se ocupă de studiul și tratamentul traumei, „corpul își amintește“, corpul este tabela de marcaj ce ține scorul experiențelor noastre emoționale.

„La început a fost cuvîntul“

În teorie, cu cît învățăm să dezvoltăm un vocabular mai bogat referitor la emoții, cu atît avem șanse mai mari să le putem identifica și, astfel, să le putem controla, gestiona, și apoi trăirile noastre devin mai nuanțate, prin urmare mai complexe. Nu putem controla ceva ce nu cunoaștem, iar primul pas în dobîndirea autocontrolului îl reprezintă învățarea numelor stărilor noastre. La fel ca în Geneză, a da nume stărilor noastre ne ajută să dăm sens unui univers interior haotic și nediferențiat, pentru a-l organiza și stăpîni. Mulți copii, dar și adulți traumatizați nu pot pur și simplu descrie ceea ce simt pentru că nu pot da un sens senzațiilor corporale pe care le au. Psihiatria denumește această incapacitate a persoanelor de a denumi ce simt „alexitimie“. Ele descriu ceea ce simt în termeni de acțiuni, de exemplu, la întrebarea „Cum v-ați simțit cînd X v-a înjurat?“, răspunsul lor este: „Nu știu, l-am lovit…!“

Mintea și corpul constituie o unitate, „Mind-Body“, iar ca să se poată proteja de sentimentele copleșitoare pe care trauma le aduce cu sine, mintea „rupe“ legătura cu corpul, decuplează corpul, e o formă de autoprotecție adaptativă, mai ales în relațiile abuzive de lungă durată, din care nu se poate ieși, cum este o relație abuzivă copil-părinte. Acest prototip de relație se poate repeta la vîrsta adultă în situațiile în care, ipotetic, cineva ar putea să iasă sau să se apere activ, dar nu o poate face: relația de cuplu cu un partener abuziv, relația cu un șef-tiran. Ceea ce într-o perioadă poate fi adaptativ, mai tîrziu se demonstrează a fi disfuncțional. Pentru că această ruptură poate duce la următoarele tipuri de consecințe:

● Nu mai sîntem în contact cu ceea ce simțim în corp, amorțim, împietrim, prin urmare mintea nu mai poate sesiza modificările survenite în stările noastre și, respectiv, nu le poate modula sau regla (probleme de reglare emoțională).

● Emoția, principala forță organizatoare a creierului (D. Siegel), înseamnă energie, care, nemaifiind accesată de minte, rămîne blocată în corp, ea caută să se manifeste, producînd somatizări, cu un consum enorm de servicii medicale, fără nici un beneficiu real în sensul ameliorării simptomelor, poate doar un „beneficiu secundar“, al căutării unui profesionist de sănătate care să mă asculte (probleme ale serviciilor de sănătate publică).

● Dacă nu sînt în contact cu emoțiile mele, nu pot înțelege emoțiile altei persoane (probleme de relaționare socială, lipsa empatiei).

În școala de psihoterapie pe care am urmat-o, prima lecție pe care am învățat-o de la profesorii noștri este că obiectul muncii noastre este „disconfortul“ clientului. Un termen generic, care cuprinde ca o umbrelă generoasă diverse tipuri de probleme: anxietate, depresie, lipsa motivației, probleme de relație în cuplu, dar și părinți-copii sau părinte-adolescent. În lucrul cu copiii și tinerii, dar și cu adulții, un indicator important al locului unde ne aflăm, de unde plecăm în demersul terapeutic, îl reprezintă răspunsul la întrebarea-clișeu „Cum vă simțiți?“. „Mă simt prost!“, cu variantele de „rău“, „nașpa“, „aiurea“, „nasol“. Asta cînd, de fapt, vrem să spunem plictisit, fără chef, respins, jignit, umilit, izolat, singur, descurajat, deprimat, inutil, confuz etc. etc. Dimensiunea redusă a vocabularului emoțional al persoanelor cu care lucrăm ne pune deseori în fața unor istorii dureroase de abuz și neglijare, de perpetuare a unor vulnerabilități din generație în generație. În aceste cazuri, un obiectiv de lucru îl reprezintă dezvoltarea unui astfel de vocabular al emoțiilor, împreună cu clientul, pe care să le poată asocia unor situații, unor senzații fizice și unor gînduri. A diferenția aceste stări și a le autoobserva oferă clientului un grad de control asupra sa și a deciziilor sale, un sentiment de competență și încredere în sine, experiențe noi.

Ce e de făcut? 

Copilul, de aproximativ 3 ani, se tăvălește pe jos, urlînd roșu la față, în fața magazinului cu jucării. Mama, încruntată, strigă la el: „Fii cuminte, termină cu prostiile, că-ți dau două la fund de nu te vezi! Ai grijă că te las aici!“ Probabil mulți dintre noi am văzut scene similare, dacă nu cumva le-am trăit chiar ca personaje principale. În spatele acestei scene, să ne imaginăm două „bule“ în care sînt scrise emoțiile lor. În bula de deasupra copilului ar scrie probabil „furie, frustrare, pentru că nu pot să am jucăria asta, acum“, în bula de deasupra mamei, „furie, iritare“, dar pentru un alt motiv: copilul ăsta nu mă ascultă, face asta ca să mă scoată din sărite, mă face de rîs, trebuie să înceteze, acum.

Rewind. Copilul, de aproximativ 3 ani, se tăvălește pe jos, urlînd, roșu la față, înaintea magazinului cu jucării. Mama, calmă, se duce lîngă el, se apleacă, și îi spune: „Văd că ești foarte supărat. Îmi pare rău că te simți așa, dar astăzi nu putem cumpăra jucării. O să aștept să te liniștești“. Aceeași situație, dar cu un deznodămînt diferit, nu pentru că mama nu se înfurie, ci pentru că observă și înțelege furia copilului, vede și înțelege propria furie, se poate opri din a reacționa cum îi dictează emoția și, în schimb, controlîndu-și starea, face ceva ca să-l ajute pe copil să se liniștească și să-i reorienteze atenția spre altceva. Înainte de dobîndirea limbajului, copiii își exprimă emoțiile prin comportamente, acționînd și reacționînd, emoțiile la această vîrstă fiind intense și greu „de dus“ de un sistem nervos imatur, aflat în dezvoltare.

Totul începe în mica copilărie sau în preșcolaritate cu „psihoeducația emoțiilor“, procesul prin care părinții îi pot învăța pe copii să asocieze un cuvînt unei stări. Mai întîi, pornind de la cele patru emoții de bază (tristețe, frică, furie, bucurie), părinții le arată copiilor, în cărțile cu imagini, pe desene, păpuși și alte personaje (ursulețul este trist), ce emoții trăiesc, apoi spunîndu-le, în diverse situații, precum în exemplul anterior, cum observă ei că se simt copiii („Văd că ești supărat“). Acest proces de oglindire, care începe mult mai devreme în relația dintre mamă și sugar (cînd copilul e supărat, mama face o față supărată, cînd e vesel, îi zîmbește), are un rol de învățare (învăț copilul să pună în cuvinte felul în care se simte), dar și de reglare emoțională, prin intermediul părintelui, a stării copilului, care observă că cineva îl vede și înțelege. În pasul al doilea, părintele îl învață pe copil să facă legătura dintre o emoție și o cauză: „Sînt supărat pentru nu pot avea jucăria!“ Dacă știu ce anume îmi produce o anumită emoție, pot învăța și ce să fac pentru a o schimba, dacă vreau asta. De multe ori, însă, cei mari transmit mesaje de tipul „M-ai supărat, nu mai vorbesc cu tine!“ sau „Ce ai?!? De ce plîngi?! Dacă nu încetezi imediat, o să-ți dau eu motive să plîngi!“, dînd de înțeles copilului că nu este în regulă ce simte, invalidînd experiența trăită. Acest lucru ne învață de timpuriu că unele emoții sînt acceptabile, iar altele, nu. În realitate, nu există emoții bune sau rele, toate emoțiile ne ajută să ne cunoaștem pe noi, ce este important pentru noi, pentru ceilalți și pentru lumea în care trăim, despre valori, cum să facem față problemelor și să depășim obstacolele. 

Andrei Chișcu este psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamentalist.

Foto: wikimedia commons

Mai multe