Ce ne costă mîntuirea?

Un călugăr şi patru măicuţe au omorît o femeie. Este o abordare a ceea ce s-a întîmplat la Tanacu puţin timp înainte. A fost prilejul prin care societatea modernă a luat din nou în discuţie Biserica şi tabu-urile sale. Pe scurt, societatea, în modernitatea şi dezvoltarea ei, nu are înţelegere pentru regulile impuse de Biserică, Biserica Ortodoxă, cum îi cere şi numele, nu e tolerantă faţă de derivele enoriaşilor săi. Călugărul de la Tanacu respecta acelaşi regulament, aceleaşi cutume ale Bisericii ca şi preotul care i-a semnat excluderea din Biserică, ca oricare preot. Regulamentul este acelaşi. Dezbaterea publică legată de crima de la Tanacu mima bîlbîiala Turnului Babel. Pe de o parte, călugărul şi măicuţele susţineau cu tărie că cei ce nu le înţeleg acţiunea sînt voci ale diavolului. De cealaltă parte, istorici, jurnalişti, vînzătoare, florărese, microbişti - generic, opinia publică - diabolizau călugărul şi, ca în povestea regelui şi a nebunului, ambele părţi au dreptate. Totuşi cine deţine adevărul? Preotul şi măicuţele care s-au arătat de la început purtătorii şi apărătorii poruncilor Domnului sau procurorii care au acţionat în acest caz ca în oricare alt caz de ucidere din culpă. Stricto sensu, faptul că tînăra a fost lăsată să moară de foame este un caz de omor. Motivaţia sublimă invocată de monahi este de fapt esenţa divergenţei. Scopul curăţării sufleteşti a scuzat mijlocul inuman. Este argumentul suprem al călugărului. Dincolo de misiunea de mîntuire a sufletelor pe care şi-o arogă şi a cărei legitimitate a fost cu greu cucerită, Biserica este o instituţie cu reguli, cu angajaţi care au drepturi şi obligaţii, care pot suferi sancţiuni. A condiţiona credinţa şi mîntuirea de apartenenţa la această instituţie este, de cele mai multe ori, motivul pentru care mulţi dintre noi se aleg cu priviri încruntate din partea evlavioşilor.Preoţii, în numele lui Iisus Hristos, prin şi pentru iubirea de aproape, interzic. Femeile nu ar trebui să se machieze niciodată, tot ceea ce ţine de înfrumuseţare este interzis. Dorind să fie mai frumoasă, femeia - spun învăţaţii Bisericii - păcătuieşte de două ori. Pe de o parte, atrage privirile pofticioase ale bărbaţilor, pe de altă parte, nesocoteşte creaţia divină. Dacă te-ai născut slută este pentru că Dumnezeu a vrut. Domnul a dat, fie primit! Înfrumuseţarea este un păcat pentru care regulile Bisericii prevăd canon. Luni de post şi rugăciune, penitenţă şi, pentru o vreme, oprelişte de la împărtăşanie. Unii preoţi, mai moderni, contestaţi de tradiţionalişti, ignoră această regulă. Un preot dintr-un sat tulcean încearcă să cureţe eparhia de tot ce crede el că e păcătos. Televizorul este unealta diavolului. La fel şi radioul. Singura menire a credinciosului este de a aduce slavă Domnului. Cum? Numai prin muncă şi rugăciune. Rugăciune la biserică, unde se plătesc liturghie şi alte taxe mai mici sau mai mari. Preotul hrăpăreţ, cu burta cît o bute, care bea şi mănîncă pe nerăsuflate în postul mare, zicînd: fiule, să faci mereu ce zice popa, nu ce face popa, este o figură familiară tuturor. Preoţii de acum sînt mai moderni, în pas cu noutatea. Sutana în Opel argintiu se potriveşte mănuşă. Telefonul modern cu fotocameră în mîna care ţine cădelniţa nu are nimic nepotrivit. Toate aceste lucruri li se reproşează preoţilor. Unii spun că este firesc. Nu li se poate impune un arhaism de care nimeni nu are nevoie. E adevărat. Cum ar arăta un preot plecînd în căruţă din curtea Mitropoliei din Bucureşti? Alţii spun că, atîta vreme cît promovează reguli învechite, demodate, declasate, ei, înainte de toate, ar trebui să fie un model. Preotul care cere canon de pocăinţă şi rugăciune pentru tînăra pe care a văzut-o fardată, stîrneşte mînia tuturor, dacă este văzut la volanul unui Opel argintiu. Biserica, preoţii cer posturi lungi, rugăciuni prea dese, trezitul de dimineaţă, interzic excesele de orice fel. Nu există grade de comparaţie cînd este vorba de păcat, nu e loc de toleranţă atunci cînd Biserica te măsoară cu un cîntar învechit. Cît de actual este mesajul Bisericii şi cum este primit de societatea modernă rămîn întrebările la care Biserica însăşi trebuie să răspundă. Ce şanse are o tînără cititoare de reviste glamour, glossy de a accede la mîntuire ar putea părea o discuţie absurdă. De ce bărbatul nu poartă barbă sau de ce nu îşi acoperă capul? De ce fumăm? De ce intrăm în biserică după ce am fumat? De ce mergem la lucru în zi de duminică sau în zi de sărbătoare? Cum găseşti calea cea bună între dorinţa firească de a te uita la televizor şi interdicţia preotului? Să vezi Viaţa lui Iisus? Cum rezolvă femeia dilema: obligaţia de a-şi acoperi părul, capul, la intrarea în biserică, şi dorinţa firească de a nu-şi deranja coafura? Cu o eşarfă subţire, de mătase, pe care o leagă discret la spate după moda tinerelor muncitoare de la APACA. Avortul rămîne în continuare marele tabu al Bisericii. Nevoile societăţii au reuşit să atragă din partea Bisericii o reacţie şi în acest sens. Acum, femeile a căror sarcină devine periculoasă pentru sănătate primesc dezlegare pentru avort. Divorţul, concubinajul, mari interdicţii ale prea-sfinţilor sînt negociate acum într-un mod tolerant de către Biserică. Concubinajul nu mai este un păcat, atîta vreme cît este o relaţie stabilă. Divorţul nu mai este interzis de mult. Chiar şi preoţii au voie să divorţeze o dată. Marile interdicţii ale Bisericii sînt atent negociate de la centru. În timp ce unii preoţi au acceptat Internetul ca mijlocitor al spovedaniei, un călugăr interpretează schizofrenia drept posedare şi lasă o femeie să moară de foame. În timp ce atenţia capilor Bisericii se îndreaptă spre ecumenism, sînt preoţi care interzic enoriaşilor să se uite la televizor. În timp ce unii preoţi plătesc preţ pocăinţei, alţii ghicesc viitorul în cărţile sfinte. Diferenţele ţin de atitudine. De toleranţă şi de consecvenţă. Biserica îşi întemeiază existenţa pe iubire. Mesajul ei se reduce la dăruire, la acceptare, la toleranţă. În acest registru, interdicţiile, tabu-urile Bisericii trebuie să rămînă doar desuete reguli. Tabloul realităţii însă arată altfel.