Ce-mi place de ţara asta!
Cifrele sînt clare şi nu ne lasă nici un spaţiu de îndoială, nici o geană de speranţă: de Revelion, manelele au ras tot, în materie de audienţe TV. Cred că a sosit momentul să tragem aer în piept şi să dăm, bărbăteşte, piept cu realitatea crudă: ăştia sîntem! Din coapsa Daciei şi-a Romei, aici de 2.000 de ani, cei mai viteji dintre traci, un popor blînd şi iubitor şi care, iată, la zi de sărbătoare, vibrează mărunţel la ritmurile orientale şi la rimele agramate ale manelelor. Semne ni s-au arătat, aşa că nu avem a ne mira. Sondaje de opinie recente au arătat că maneliştii reprezintă modelele copiilor şi adolescenţilor români. Gigi Becali este perceput ca un om de afaceri de succes. Constantin Bălăceanu-Stolnici primeşte premii de eleganţă din mîna lui Cristi Chivu. Şi atunci, mai are rost să ne dăm de ceasul morţii pentru că ştirile noastre arată cum arată - cu non-evenimente în deschiderea jurnalului şi ştiri fabricate în laboratoare de PR? Poate că într-adevăr "asta cere publicul"? Sau poate nu. Dacă analizăm un pic "modelele" pe care şi le asumă românii de toate vîrstele, vom constata că ele sînt personajele care se bucură de cea mai mare expunere publică, graţie televiziunilor. Ne aflăm deci într-o situaţie de genul "oul sau găina": televiziunile au preluat şi exploatat simpatiile populare sau au creat aceste simpatii/notorietăţi, prin expunerea repetată şi favorabilă a anumitor personaje? Răspunsul este destul de evident, dacă aplicăm jurnalelor de ştiri grile de profesionalism. Descoperim astfel (o descoperire de valoarea apei calde deja, căci o facem iar şi iar, de ani buni) că multe dintre "ştirile" care ni se servesc sînt departe de ceea ce în manualele de jurnalism se numeşte newsworthiness (capacitatea unui eveniment de a genera ştire). Asistăm, de fapt, la un perpetuu carnaval, în care întîmplări de almanah, evenimente de PR şi instanţe de publicitate îşi pun costumaţia de ştiri şi ne ademenesc la news, lăsîndu-ne să credem că sîntem bine informaţi şi apţi să conducem ţara ca o democraţie ce sîntem. Evadarea în "fapt divers" senzaţional s-a produs în urmă cu trei-patru ani, cînd tot mai multe subiecte politice deveneau tot mai spinoase - astfel încît decizia cea mai lesnicioasă era să le eviţi. Dar cum jurnalul trebuia difuzat în fiecare zi şi trebuia să dureze atît cît durează, spaţiul trebuia umplut cu ceva - cu orice. Aşa au apărut "ştirile" despre accidentele de circulaţie fără urmări (să acceptăm, de dragul demonstraţiei, că accidentele "groaznice" răspund unui interes morbid şi îşi justifică existenţa), despre aniversările căţeilor, sărbătorite în parc, despre tîlhării minore (cu o abundenţă care te face să crezi că ţara e sub teroare), despre adolescenţi chiulind de la şcoală şi prinşi fumînd în parc. Procesul de "trivializare" a ştirilor a fost lent, dar de succes. Cu atît mai mult, cu cît profesionalismul tehnic în mascarea acestor întîmplări în ştiri este de netăgăduit: mijloace tehnice majore, reporteri agresivi cu aplomb, transmisii în direct. Totul pentru a da publicului sentimentul de actualitate acută, de "ultimă oră", de tensiune în direct. Ultimii ani au adus un element de noutate în compunerea jurnalelor: au apărut ştirile despre oameni, despre anumiţi oameni. Ce maşină şi-a mai luat Jiji, cît cheltuieşte Andreea pe garderobă, ce cadou a făcut Guţă soţiei, cu cine şi ce mai face Mutu... Nu contest nici o secundă faptul că există public pentru acest gen de informaţie. Ea face trupul şi sufletul presei tabloide (folosesc termenul fără nici o conotaţie negativă, parol!) din întreaga lume. Ceea ce nedumereşte este accesul acesteia pe canalele naţionale (sau cu acoperire naţională), în jurnalele din prime-time. Nu poţi să nu te întrebi cine decide intrarea pe post a unor astfel de ştiri. Cine şi de ce. Dacă evadarea în derizoriu a ştirilor, în momente de presiuni şi persuasiuni politice şi "de grup", este lesne de înţeles, este mai greu de priceput cantonarea ştirilor în această zonă - şi dezvoltarea industriei de subiecte fără miză - în vremuri oarecum mai prietenoase pentru jurnalist. Să fie comoditate? Să fie obişnuinţă? Să fie sursă de venituri - că din publicitatea "legitimă" se trăieşte greu? Oricum ar fi, procesul are efecte pe termen lung. Audienţa ştirilor a scăzut la toate televiziunile - semn că doritorii de informaţie migrează pe canale mai bogate în resurse. Şi semn că "maneliştii" (extind termenul dincolo de practicanţii acestei îndeletniciri artistice, la toţi cei care se încadrează unui profil similar de pop culture) fac rating la divertisment, dar nu şi la ştiri. Cît despre rolul televiziunilor, al canalelor de comunicare în masă, în promovarea de modele, ar mai fi multe de discutat. Dar mă duc că mi-am lăsat rînd la coada de carduri bancare "personalizate". Am înţeles că, după seria cu Ilie Năstase, Hagi şi Nadia, mai scot una, tare de tot, cu Pleşu, Patapievici şi Alina Mungiu. Ce-or să se mai bucure comercianţii mapamondului cînd or să le vadă!