Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO

11 mai 2022   Tema săptămînii

24 februarie 2022 – ziua în care Rusia a lansat „operațiunea specială” împotriva Ucrainei. Pretextul imaginat: genocidul organizat de guvernul de la Kiev împotriva populației din estul țării, adică Lugansk și Donețk. Pretextul extins: pretinse amenințări la adresa securității Federației Ruse, generate de poziția Statelor Unite și a partenerilor săi.

Lumea s-a înșelat. Rusia nu s-a resemnat

După destrămarea Uniunii Sovietice, moștenitoarea de iure a acesteia, Federația Rusă, nu s-a resemnat cu pierderea influenței asupra proceselor decizionale în cadrul unor formate de cooperare internațională. Frustrările au fost transpuse în documentele de politică externă, doctrine militare sau discursuri oficiale. În timp, s-au transformat și în documentele strategice, nivelul de agresiune discursivă crescînd în același timp cu pretențiile formulate de liderii ruși. Acest lucru nu se întîmplă pentru că liderii de la Kremlin percep noi tipuri de amenințări la adresa securității țării, ci mai degrabă pentru că nu reușesc să scape de fantoma „SUA –  hegemonul”. Deși la nivel declarativ s-a resemnat cu ideea nevoii de a colabora într-un anumit format cu Alianța Nord-Atlantică (27 mai 1997 – semnarea la Paris a Actului fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce dintre NATO și Rusia), ea a revenit asupra acestei poziții (a se vedea discursul lui Vladimir Putin de la München) pentru că și-a reevaluat potențialul prin influența energetică asupra marilor economii europene cu care avea contracte bilaterale de livrare a resurselor energetice sau prin „coruperea” unor actori politici influenți. După discursul de la München a urmat summit-ul NATO de la București, unde același lider rus a formulat noi linii roșii și a reușit să blocheze drumul spre NATO al Georgiei și al Ucrainei. Dar este greșit să susținem că doar NATO și dominația monopolistă în relațiile internaționale ale SUA au condiționat această transformare de discurs. Intenția fostelor state ex-sovietice de a „îmbrățișa”, accepta, implementa un set de principii democratice, care contravin și subminează în același timp orice idee de verticală a puterii, a radicalizat pozițiile și a organizat resursele în jurul unui singur obiectiv: evitarea acceptării și îmbrățișării de către ruși a valorilor europene, inclusiv prin sabotarea acestora în alte state, mai ales în zona de influență directă a fostului imperiu. Rusia înțelege ideea europeană mai degrabă în modul expus de Zbigniew Brzezinski în cartea sa Marea dilemă. A domina sau a conduce, și anume că o Europă bogată este utilă intereselor ruse, dar o Europă puternică și interesantă pentru cei care formează vecinătatea imediată va fi mai puțin tolerată, pentru că îi poate tenta și pe cetățenii ruși să insiste asupra statului de drept, transparenței decizionale, protejării libertăților individuale și respectului proprietății private.

O relație complicată

Cei care nu au urmărit dialogul bilateral dintre Rusia și Ucraina de-a lungul timpului au rămas surprinși și în anul 2014, dar și în anul 2022, de decizia Moscovei de a invada teritoriul suveran al țării vecine. Abia acum descoperă, nu neapărat din discursul lui Putin, că ucrainenii au ce să le reproșeze liderilor de la Kremlin, dar și simplilor cetățeni ruși, care se prefac că susțin acțiunile liderului care îi apără de nazism. Holodomorul, „incursiunile” în procesul decizional, subminarea integrării euro-atlantice, anexarea Crimeei, operațiunile militare și susținerea separatiștilor din Donbas, impunerea federalizării, dar și presiunile asupra negociatorilor din cadrul formatelor pentru soluționarea conflictului din Ucraina – toate sînt elemente ale strategiei de a menține Ucraina în zona de influență a Rusiei. Partea ucraineană, mai ales în ultimii opt ani, a încercat să explice complexitatea interacțiunii dintre Kiev și Moscova, dar prea puțini au fost aceia care au intrat în profunzimea subiectului pentru a înțelege de ce rușii și ucrainenii au sisteme diferite de valori și de ce își proiectează un altfel de viitor.

În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori. Dar ea va fi o zonă gri doar cîtă vreme va dura această agresiune. Ceea ce va urma în Ucraina nu va mai lăsa loc pentru ezitări asupra modului în care acest stat dorește să se dezvolte. Și tocmai acesta e și motivul pentru care partenerii euro-atlantici ai Ucrainei trebuie să susțină Kievul nu doar să recîștige controlul asupra teritoriului național, ci și să se apropie de realitățile europene, inclusiv prin oferirea statutului de țară candidată la aderare. Iată de ce nu trebuie să analizăm relația complicată dintre Ucraina și Rusia doar prin prisma zonei gri pe care o poate crea între NATO și interesele Kremlinului.

Dar mai există și o altă perspectivă, cea în care fără Ucraina nici un proiect de integrare regională inițiat de Moscova nu va putea primi legitimitate și acceptare internațională. Aici tot retrospectiva istorică poate fi utilă pentru a înțelege rolul și statutul pe care îl are această țară în logica dezvoltării proiectelor de integrare regională lansate și promovate de Rusia. Util este a începe reflectarea asupra acestei perspective cu Comunitatea Statelor Independente, al cărei statut nu a fost niciodată ratificat de legislativul de la Kiev. Mai mult, Ucraina, Georgia și Republica Moldova au refuzat să fie implicate în orice inițiative de cooperare militară. Puțină lume cunoaște problemele pe care le-a generat peninsula Crimeea în dialogul ruso-ucrainean în anii ’90. Dar ele au existat și discuțiile se purtau inclusiv în termeni de securitate. După summit-ul de la București și războiul ruso-georgian din august 2008, apoi după lansarea Parteneriatului Estic, Kievul a decis să avanseze mult mai rapid în ceea ce privește integrarea europeană. Pentru populație, aceste procese erau o oportunitate de a accesa instrumente de control asupra elitei politice. Pentru actorii politici și economici, integrarea europeană era o oportunitate de a accesa resurse financiare. Rusiei nu i-au convenit mecanismele care erau accesate prin Parteneriatul Estic, mai ales cele referitoare la transformările instituțiilor politice și la Justiție, pentru că se eliminau multe instrumente de control asupra proceselor politice la Kiev. Indiferent de obiectivul urmărit de ucraineni, elită politică sau cetățeni, țara se îndepărta de Moscova. Kievul nu a acceptat invitația de a se alătura Uniunii Economice Eurasiatice nici măcar în calitate de observator, în condițiile în care în acea perioadă țara era condusă de o guvernare care cocheta cu stilul rus de gestionare a afacerilor interne (președinte era Viktor Ianukovici, iar în Rada cea mai numeroasă fracțiune parlamentară era cea a Partidului Regiunilor). Și pentru că nu a reușit să convingă liderii de la Kiev prin mijloace financiare, capabile să subvenționeze și în continuare corupția, Kremlinul și-a pus în aplicare planul de transformare al Ucrainei într-o zonă gri – o zonă în care Federația Rusă a eșuat să apară ca a doua putere militară a lumii, dar mai ales s-a delegitimat ca participant important în procesul de luare a deciziilor la nivel global.

Cercetătoare a spațiului ex-sovietic, Angela Grămadă e președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale.

Foto: adevarul.ro

Mai multe