Ce-l mai doare pe tînărul român

30 iulie 2015   Tema săptămînii

A devenit tot mai neconvingător să vorbeşti despre poporul român în unanimitate. Nu mai există certitudini cu privire la nici o categorie socială sau de vîrstă. E greu să spui că românii sînt săraci, cît timp cozile din supermarket-uri – sărbătoare sau nu – sînt nesfîrşite. E greu să spui că profesorii cred în meseria lor, cît timp apar înregistrări cu insulte adresate elevilor, cît timp auzi de şpăgi sau de violuri. E complicat să afirmi că tinerii sînt viitorul ţării, cînd vezi ponderea lor la alegerile electorale sau procentul care pleacă-n afară. Şi, paradoxal, e complicat să susţii că nu sînt, cînd îi vezi mergînd sute de kilometri, prin căldură, pentru o idee.

Puţini pot contesta însă faptul că sîntem acel popor vegetal al Anei Blandiana. În fond, la nivel macro, trăsăturile prin care sînt definite popoarele nu ţin cont de excepţii sau de indivizi; aşa se nasc miturile, atît în interiorul, cît şi în exteriorul unei comunităţi. E motivul pentru care azi sîntem catalogaţi, în bloc, ca fiind hoţi, deşi, tot în bloc, noi ne considerăm un popor ospitalier şi cinstit. Starea de vegetaţie specifică poporului român este, pînă la urmă, şi cauza care a făcut ca acesta să explodeze în momente în care nimeni nu se aştepta. Conform notoriului proverb Capul plecat, sabia nu-l taie, care, mai mult decît o vorbă din popor, a devenit şi un principiu de viaţă, românii au înghiţit, de-a lungul istoriei, resentimente care, în cele din urmă, au ieşit la suprafaţă, violent. Este cazul răscoalei de la 1907, eveniment ce a scos la iveală desincronizările societăţii româneşti, care părea să facă paşi repezi, consistenţi, pe drumul modernizării. Mai spre prezentul zilelor noastre, revoluţia română din decembrie 1989 a făcut ca România să fie singura dintre ţările foste comuniste cu o tranziţie sîngeroasă spre democraţie.

Între tăcere şi zgomot, între resemnare şi indignare, între acceptare şi refuz, îşi face loc, întotdeauna, sentimentul lamentării. Românii (unii) se plîng în primul rînd că s-au născut români. Întîrzierile istorice faţă de alte ţări, poate şi aşezarea geografică, au dat naştere unor frustrări de ordin etnologic ce se răsfrîng, uneori mai mult, alteori mai puţin, asupra cotidianului. Românii se plîng de liderii lor politici, de şcoli şi de spitale, unii de prea mult capitalism, alţii de prea puţin, de lipsa autostrăzilor, de rata de promovabilitate la bacalaureat, de ploaie sau de secetă, de birocraţia inutilă, de cîinii maidanezi. Toate puse pe seama unui destin crud care a ales să se numească România. Iar tinerii români nu fac excepţie. Ne plîngem de frigul din facultăţi, de examenele grele, ne plîngem de iubiţi la prieteni şi de prieteni la iubiţi, ne plîngem că am luat un kilogram în plus, că am ratat un concert, că nu avem bani de-un telefon nou. Şi, dintr-o tînguire într-alta, ajungem şi la România: problemele oamenilor mari devin problemele noastre. E principala raţiune pentru care unii dintre noi îşi fac bagajul şi pleacă. Nu din dorinţa de a vindeca România învăţînd în afară, nici din perspectiva reîntoarcerii şi implementării modelelor de acolo, ca acum două secole. Cine pleacă o face individual, pentru sine, pentru că oboseşte să se mai lamenteze. Cine pleacă nu o face doar pentru studii – pînă la urmă, un examen e neplăcut oriunde pe glob l-ai da –, ci pentru o nouă ţară şi o nouă civilizaţie, cu totul.

Însă lamentarea continuă în care ne găsim nu anulează nici încrederea noastră în schimbare – spuneam, într-un alt context, că nu e altă vîrstă mai potrivită să te crezi Don Quijote – şi nici efortul constant pe care-l depunem ca să ne fie, înainte de toate, bine nouă. Căci indiferent cît de frig ar fi în amfiteatre şi oricît am evoca situaţia deplorabilă a studentului român, zilele trec cu noi în bănci. Greaţa de dinainte de un examen greu o potolim cu două lămîi. Kilogramul în plus îl omorîm c-o salată la masa de prînz. Cu ţara e însă mai greu. Ne place să spunem că soarta României de mîine stă în mîinile cu care ne scriem azi licenţele, dizertaţiile sau lucrările academice, dar e soarta noastră, de fapt, a fiecăruia în parte. La nivel de individ, nici unul dintre noi nu are planuri mari pentru România, nu visăm o versiune mai bună a ei, ci a noastră. Şi sîntem suficient de egoişti încît să nu ne pese prea tare cîţi dintre noi şi, mai ales, cum ajungem la ea. Dar dacă, în această căutare neîntreruptă, binele nostru va ajunge să se identifice cu binele României, atunci vom fi mai mult decît încîntaţi nu doar de un dublu cîştig, ci inclusiv de şansa de a trăi, nu numai de a supravieţui, de a rămîne, nu de a pleca.

Cred în schimb că, undeva în interior, toţi ne iubim ţara în felul nostru: pentru cîţiva oameni, pentru un parc în care ne-am odihnit orgoliile, pentru o stradă unde anotimpurile împart aceleaşi doruri. Ne smiorcăim doar pentru că ne iubim pe noi mai mult, dar, inevitabil, nu ne putem plasa în afara locului în care ne-am născut. Văicăreala excesivă, cu aşteptări exclusiv de la alţii – occidentali, providenţiali, dumnezei – nu face altceva decît să ne menţină starea vegetativă care, tineri fiind, e cu atît mai dăunătoare. Pe de altă parte, a nu recunoaşte că ceva merge prost şi a ne complace în amăgiri pe modelul trece şi asta ne transformă în ignoranţi ce-şi aşteaptă desfrunzirea.

Soluţia e, ca de obicei, undeva la mijloc şi stă în echilibru. O lamentare cu măsură (căci nu-i putem cere naturii umane să fie mai puţin firească decît e), în care cuvintele să fie precursoare ale acţiunii şi nu doar vorbe-n vînt. Un spirit de iniţiativă cultivat încă de cînd învăţăm alfabetul, astfel încît să ajungem în momentul în care gurile mari vor fi întrecute de faptele mari.

Şi, juvenes dum sumus, avem timp să-nvăţăm inclusiv cum să ne plîngem de milă.

Diana Trăncuţă, este studentă la Facultatea de Istorie din Bucureşti şi editor junior la societatesicultura.ro.

Mai multe