Ce-i de făcut cu bacul?
Răspunsul cel mai simplu e: să-l desfiinţăm. Şi aşa dă multora bătaie de cap! Şi, la urma urmei, ce aduce bacul? Ia unor tineri dreptul de a învăţa mai departe?
Privit din unghiul ăsta, ne-am putea dispensa de el cu seninătate. S-ar putea să fie cîţiva care să protesteze, de pildă, pe motiv că fără o diplomă de bac nu ar putea să se înscrie la universităţi de peste hotare. N-are nimic. Există, de cîtăva vreme, un Bacalaureat Internaţional, pe care ar putea să-l absolve cei cu aspiraţii extravagante. S-ar putea să fie şi universităţi din ţară care să se simtă stînjenite de dispariţia acestei forme de triere a candidaţilor – deşi cele mai multe cred că se vor declara încîntate că-şi pot mări contingentele. Unele, după cum se ştie, au încercat deja să găsească tertipuri de a înmatricula studenţi fără bac, deşi legile actuale nu îngăduie sub nici o formă aşa ceva. Iar universităţilor năzuroase, care ar continua să susţină că bacul ar fi fost, totuşi, util, li se va replica să-şi facă ele propriile examene de selecţie, după cum doreşte fiecare. Soluţii ar fi la îndemînă, vasăzică, pentru a mulţumi, măcar în aparenţă, pe toată lumea. Şi nu m-aş mira deloc să înceapă la un moment dat o campanie vehementă „Jos bacul!“, atîta timp cît nu e clară şi convingătoare chestiunea rostului său.
S-o luăm, aşadar, băbeşte: la ce serveşte bacul?
Simplificînd un pic, de dragul limpezimii, ar fi două lucruri de luat în calcul: 1) Să verifice dacă absolvenţii de liceu şi-au făcut ca lumea treaba de-a lungul studiilor încheiate şi 2) Să verifice dacă liceele şi-au făcut ca lumea treaba în raport cu propriii absolvenţi.
Ce nevoie mai e de o verificare suplimentară, la nivel naţional, după ce absolvenţii au căpătat, în cei patru ani de liceu, sute de note cumulate la materiile studiate nu e greu de ghicit. Peste tot în lume, grilele de evaluare diferă de la o şcoală la alta, dacă nu chiar de la clasă la clasă sau de la profesor la profesor. În România, distanţa dintre exigenţa unora şi indulgenţa altora e, adeseori, astronomică. Şi, din păcate, nu e prăpăstioasă doar prin parcimonia sau largheţea cu care se dă un 10, ci, mult mai dramatic, prin felul în care se acordă un 5. Bacul este – mai bine zis, ar trebui să fie – testul prin care să te poţi compara nu doar cu colegii de clasă, ci cu colegii de generaţie cu care urmează să intri în competiţie în studiile universitare şi, mai apoi, pe piaţa muncii. Nu degeaba i se spunea, mai de mult, „examen de maturitate“. Este, în fond – iarăşi, la modul dezirabil – „ieşirea în lume“ a adolescentului.
Este însă corect să foloseşti bacul şi ca etalon pentru măsurarea eficienţei şcolilor care i-au format pe absolvenţii supuşi acestei testări? Aici lucrurile sînt ceva mai complicate. Ar fi nefiresc să se ceară, de pildă, unui liceu industrial dintr-o zonă periferică, cu populaţie şcolară majoritară din familii defavorizate, acelaşi „randament“ la bac cu un liceu teoretic de top, cu o selecţie drastică a candidaţilor la înscriere. Problema este însă că astfel de diferenţe, inevitabile, se cuantifică, de regulă, în „banda de sus“ a notării – intervalele 9-10, 8-9 etc. – pe cînd la noi privesc procentul de promovabilitate. Este, într-adevăr, deconcertant ca o şcoală întreagă să nu fi putut forma nici un absolvent care să treacă bacul.
Şi-acum, care-i „starea naţiunii“ în etapa actuală în privinţa bacului? Am asistat, în anii din urmă, la o „revoluţie“ care a stîrnit enormă agitaţie: măsurile de asigurare a unui bac cît de cît corect. Uluitoare a fost, întîi de toate, întîrzierea cu care s-a ajuns aici. După două decenii de reforme şi parareforme, iată, se acceptă ideea că ar trebui să avem un bac care să stopeze fraudele de tot felul: şpagă, copiat, întrajutorare etc. etc. Uluitoare au fost şi efectele acestei „reaşezări“ a bacului, prin proporţiile discrepanţelor dintre rezultatele anterioare şi cele actuale. Dar cele mai deconcertante au fost reacţiile publice, care persistă încă şi azi. Am auzit, de pildă, din partea unui ministru pasager al Educaţiei, promisiunea de a iniţia o dezbatere publică despre efectele nocive ale camerelor de luat vederi din sălile de examen asupra candidaţilor. Să-ţi crape mintea, nu alta! Camere de luat vederi sînt în bănci, în hipermarket-uri, în mall-uri, şi nimeni nu pare să se vaite că se simte stresat din cauza asta – e drept, n-am întrebat şi delapidatori, escroci, hoţi de bunuri sau de buzunare.
Mă simt oarecum jenat să irosesc vorbe pe asemenea parascovenii. Un lucru e limpede ca bună ziua: ori avem un bac corect, ori ne lăsăm păgubaşi. Un bac care nu verifică nimic, pentru că mai toţi trişează, e un nonsens!
Sîntem, aşa cum s-a mai spus, cu îndreptăţire, în anul 0 al bacului. Toată chestia e să nu rămînem înţepeniţi aici. Ce am constatat cu toţii e că, dacă bacul se desfăşoară, în linii mari, cum trebuie, apar diferenţe alarmante între ce ne închipuiam că au învăţat elevii şi ce arată ei a fi învăţat de fapt. Ce-i de făcut? Luat întîi la purecat, dinspre ambele capete, cauzele posibile ale acestui clivaj: sînt probele/subiectele de la bac adecvate „misiunii“ lor? Este rezolvarea lor relevantă pentru ce ar trebui să ştie – şi, mai ales, aşa cum tot zic programele, „să ştie să facă“ – absolvenţii de liceu? Sînt dezirabile uriaşele diferenţe dintre şcolile româneşti? Dacă nu, cum ar putea ele fi „temperate“, fără a trage în jos şcolile cu rezultate înalte? Cum se poate asigura, pe scară largă, o pregătire medie „sănătoasă“? Ş.a.m.d.
Pînă una-alta, există riscul major ca bacul să fie perceput – de tot mai mulţi elevi, părinţi, profesori, directori de şcoală – ca un soi de „bici al lui Dumnezeu“ şfichiuind pe deasupra întregului sistem de învăţămînt. Or, după umila mea părere, rostul învăţării nu ar trebui să fie acela al trecerii examenelor. La noi, probele naţionale, adesea precar şi chiar strîmb concepute – insaţiabilul apetit al evaluatorilor pentru „subiecte-capcană“, de pildă – fac ca teroarea pe care o seamănă să tragă întreaga instruire după ele. Iar ciclul gimnazial şi cel liceal să fie rebotezate în consecinţă: „pregătire pentru testarea naţională“ şi, respectiv, „pregătire pentru bac“.
Liviu Papadima este profesor la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Foto: L. Muntean