„Ce fel de capitalism avem noi aici, domnule?“
Recent am avut onoarea să fiu invitat la Institutul Francez din București la o dezbatere pe marginea documentarului excelent al lui Alexandru Solomon Kapitalism: Rețeta noastră secretă. Moderatorul dezbaterii, Ovidiu Nahoi, a adresat participanților întrebarea: „Ce fel de capitalism avem azi în România?“ În România, am răspuns, ar fi mai util să invocăm noțiunea de capitalism politic, inspirată de Max Weber. Capitalismul politic este un tip de ordine economică în care profitul nu se face prin intermediul valorificării oportunităților oferite de piață, prin inovație, frugalitate și spirit antreprenorial clasic – așa cum ar sta, în teorie, lucrurile în capitalismul rațional (vestic). Capitalismul politic presupune obținerea de profituri uriașe sub protecția puterii politice, prin forță, dominație și aranjamente oneroase. Războaiele de cucerire sau pirateria clasică sînt exemple ale capitalismului politic. Realitățile economice de la noi (dar și cele din Ungaria sau Polonia – pînă mai ieri „fruntașe“ în întrecerea despărțirii de autoritarism) se apropie de capitalismul politic. Marile averi s-au făcut și se fac prin cîrdășie cu și sub protecția factorilor politici și – de cele mai multe ori – pe spinarea statului, sifonînd-i resursele în scopuri private.
Nefiind singurul participant la dezbatere, nu am avut timpul necesar să invoc și părerea oamenilor de rînd ori opiniile României profunde (nimic peiorativ). O fac aici bazîndu-mă pe datele unui sondaj CURS realizat în noiembrie 2016, pe un eșantion de 1500 de respondenți, probabilist, reprezentativ pentru populația adultă aflată între granițele țării, cu o marjă teoretică de eroare +/-2,5% la un nivel de încredere de 95%. (Menționez că, din ce am văzut în sondaje mai recente ale altor institute, opiniile nu s-au schimbat radical.) Unele dintre întrebările sondajului s-au referit la noua ordine economică și la reprezentanții acesteia. Încrederea în oamenii de afaceri/antreprenori era de 27% („încredere multă“ sau „foarte multă“); 69% din respondenți aveau „încredere puțină“ sau „foarte puțină“ în oamenii de afaceri, iar restul (4%) nu au răspuns. Mai prost decît antreprenorii stăteau bancherii (16% „încredere multă“ sau „foarte multă“), Guvernul (12%), Parlamentul (12%) și partidele politice (8% „încredere multă“ sau „foarte multă“). De asemenea, 79% din cei intervievați erau de acord cu afirmația „Cei mai mulți oameni de afaceri români şi-au făcut averile prin mijloace necinstite și corupție, şi nu prin muncă cinstită şi susținută“. La întrebarea deschisă „Care este primul lucru care vă vine în minte cînd auziți expresia om de afaceri?“, primele cinci categorii au fost „Bani, avere, lux“ (25%), „om curajos, cineva care își asumă riscuri“ (11%), „patron, administrator, angajator“ (9%), dar și „hoț, mafiot“ (8%) sau „bișnițar, speculant“ (4%); restul categoriilor (cu mai puțin de 4% fiecare) nu le prezint aici în detaliu din rațiuni de spațiu.
La întrebarea lui Ovidiu Nahoi, Alexandru Solomon a răspuns că poate ar fi bine nu să definim capitalismul, ci comunismul. Acest lucru, spunea el, ar fi necesar mai ales pe fundalul actualei pre-campanii electorale, în care diverși reprezentanți ai Opoziției acuză PSD-ul și ALDE de comunism. Mai mult, unele portavoci ale Opoziției, cum este cazul unui consilier USR de profesie economist elvețian, îi amenință pe votanții PSD cu reeducarea anticomunistă. Enormitatea unor astfel de propuneri de reeducare poate fi pusă, cel mult, pe seama unor trip-uri (ori, pentru cei mai puțin familiarizați cu neologismele argotice, pe seama delirului indus de consumul de făină culeasă de pe plajele litoralului românesc). Alexandru Solomon avea însă dreptate: ce înțelegem prin comunism? Dacă ne uităm atît la unele dintre personajele documentarului său (foste cadre de partid sau persoane apropiate vechiului sistem care au devenit antreprenori de mare succes post-’90), cît și la politicile economice ale PSD-ului (partid, chipurile, de stînga, dar care nu scoate o vorbă despre impozitare progresivă sau redistribuire mai multă), eticheta de comunism nu se prea potrivește.
Mircea Kivu, prezent la dezbatere, a luat sugestia lui Alexandru Solomon în serios și a oferit niște exemple de la firul ierbii. Spunea el că, pentru comercianții mărunți și alți oameni pe care îi întîlnește în piața unde își face cumpărăturile, „comunism“ ori „a fi comunist“ înseamnă – citez din memorie – să ai acces nemeritat la funcții și privilegii ori să reușești în viață și în afaceri exclusiv pe baza pilelor și a relațiilor (politice). Adaug celor menționate de Mircea Kivu și faptul că, în același sondaj, trei pătrimi dintre respondenți (75%) și-au exprimat, de asemenea, acordul cu afirmația „În România nu poți reuși în afaceri fără să ai relații cu persoane din administrația publică sau din politică“.
Opinii precum cele de mai sus sînt concordante cu analizele academice asupra capitalismului politic post-comunist. Acesta din urmă se bazează pe o teribilă încrengătură de pile, cunoștințe și relații (PCR!), pe rețele de „băieți deștepți“, profitori ai fostului regim, dar și ai celui actual. Astfel de rețele sociale au reușit de multă vreme să privatizeze puterea politică, beneficiind de ajutorul unei birocrații pauperizate și poate de aceea prădalnică, birocrație care îi include, fără îndoială, pe băieții din serviciile secrete și pe marionetele acestora. Avem, deci, capitalism în România, dar avem unul aparte, care se bazează pe existența statului (ca principal furnizor de resurse ori finanțator) și pe supraviețuirea unor rețele sociale de dinainte de 1989. Problema e că, pentru interlocutorii lui Mircea Kivu din piața din cartierul său (dar nu numai), oamenii care folosesc astfel de relații sînt comuniști și nu capitaliști. Dacă Ovidiu Nahoi m-ar întreba din nou ce tip de capitalism avem în România, i-aș răspunde că e posibil să avem tot comunism și nu capitalism.
Cătălin Augustin Stoica, doctor în sociologie al Universității Stanford, este conferențiar univ. la SNSPA. A publicat recent, la Editura Humanitas, volumul România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și post-comunism.
Foto: flickr