Ce face democrația cu smintiții
Am fost de curînd în Parlament. Aveam ceva treabă în plenul reunit. La microfon s-au perindat deputați și senatori. Cei de la putere îi criticau pe cei din opoziție fiindcă li se opun, iar cei din opoziție le reproșau celor de la putere că nu guvernează. Șirul acestor acuzații reciproce a fost întrerupt de un domn îmbrăcat foarte elegant. A venit la microfon imediat după Diana Șoșoacă, senatoarea care cerea deunăzi să ocupăm teritorii din Ucraina, așa cum fac și rușii. Cînd am fost eu de față, ea tuna și fulgera împotriva candidaturii României la OECD. Domnul care a vorbit după Șoșoacă a spus doar atît: „Îmi anunț candidatura la președinția României”. Am crezut că cele șase cuvinte sînt o replică ironică la adresa fostei vedete AUR, care a devenit între timp șefa unui partid intitulat S.O.S. România. Însă mi s-a explicat că domnul nu e, de fapt, în toate mințile și că singurul lucru pe care-l face în Parlament este să anunțe, la intervale regulate, că va ajunge în 2024 la Cotroceni.
Avem de-a face cu două forme de sminteală? Sau e una singură, ambalată diferit? Problema e veche. S-a pus și la noi într-o formulare medicală, în timpul CPUN, apoi și în Constituantă. E oare nevoie de certificate de sănătate mintală pentru a putea participa la viața politică? Și membrii CPUN, și psihiatrii consultați mai tîrziu au zis: nu e acceptabil să filtrezi reprezentarea, eliminîndu-i pe țăcăniți. De altfel, unde e limita? Cum o trasezi? Cine examinează? E și o problemă de numere mari. La locale sînt circa 45.000 de posturi de ocupat. Cum examinezi 200.000 sau 250.000 de candidați? Cînd anume? Greu de răspuns la toate acestea. Așa că în regimurile democratice de azi, singura limitare a dreptului de a alege și de a fi ales îi privește pe „debilii sau alienații mintali puși sub interdicție”, adică pe cei cărora li se pune un asemenea diagnostic înainte de orice considerent de ordin politic. Să observăm, pe de altă parte, că medicalizarea analizei privește și interpretarea politicii altora, nu doar a celei autohtone. Cînd Putin a început a doua agresiune asupra Ucrainei, a fost declarat nebun, numele său a fost alăturat altor dictatori care și-ar fi pierdut mințile, iar speranța unora care nu pariau pe uciderea lui s-a legat de ipoteza că demența îl duce sigur la pierzanie.
Există, însă, și un aspect nemedical al chestiunii. Citesc de doi-trei ani încoace propuneri făcute de-a lungul timpului de politicieni de la noi în perioada ultimilor 30 de ani. Asupra unora dintre ei au planat, uneori, suspiciuni de neseriozitate. Dar asupra altora – nu. Și cu toate acestea, ideile sau gesturile lor par, dacă te ții la o anume distanță, cel puțin bizare. Cum să susții un sistem cum a fost Caritas? De ce te-ai duce la un oligarh acasă cu o seară înainte de al doilea tur al prezidențialelor? Ce te poate face să ceri condiționarea dreptului la vot de plata unui impozit? Cît de orb poți fi ca să închei un tratat cu URSS cu cîteva luni înainte ca URSS să moară? Care e sensul moral al îndemnului „Veniți să-mi numărați ouăle!”, rostit în Parlament de un prim-ministru în funcție, care a dorit mai tîrziu să fie ales președinte? De ce i-ai promite unui alegător 20.000 de euro, cînd știi că nici nu poți fi ales și că nici nu ai avea de unde să scoți atîția bani? Ce diavol te împinge să declari că vrei unirea cu Moldova, dar ești împotriva modificării frontierelor? Exemplele ar putea umple numeroase alte pagini. Ce ne arată ele?
Două lucruri. Primul este că democrația e un regim generos. Cînd se gîndea la el, Platon zicea că e un regim foarte frumos, fiindcă are de toate, precum „o haină împestrițată cu toate culorile”. Azi, vorbim despre același lucru lăudînd diversitatea găzduită de acest regim. E loc pentru orice într-o lume democratică. Inclusiv pentru gugumănii. Azi, știința de carte nu mai e condiție pentru a dobîndi cetățenia politică. Mai mult decît atît, e sigur că și oameni educați, ba chiar foarte sofisticați pot spune prostii monumentale cînd vine vorba despre politică. Democrația e instituționalizarea incertitudinii, spunea un politolog mai demult. Între altele, și pentru că în spațiul public e loc pentru orice. Discernămîntul e cel care face diferența. Altfel spus: soluția nu e cenzurarea vreunei opinii, fiindcă ar fi o nerozie, ci încurajarea libertății, cea care îngăduie decantarea unui bine public.
Al doilea lucru de reținut e următorul: pentru ca o democrație să dureze, e totuși nevoie de acumularea unor practici care să dea moderației întîietate în fața radicalismului, iar din stabilitate să facă regulă, nu accident fericit. În general vorbind, mijloacele folosite pentru a atinge asemenea scopuri sînt compromisul sau alternanța politică. Primul e cultivat în țări precum Belgia, unde numeroasele clivaje din societate sînt depășite prin coaliții cu multe partide, unele dintre acestea putînd rămîne în cuprinsul majorității foarte mulți ani la rînd. Alternanța la guvernare e o soluție în societăți unde omogenitatea socială, etnică, religioasă etc. e foarte mare și trecerea unui partid de la putere în opoziție e rezultatul interpretării alegerilor ca un test pentru guvernanți.
Pe scurt: smintelile, inevitabile în democrație, sînt vînate fie printr-un compromis rațional al politicienilor, fie printr-o judecată aspră a cetățenilor.
Cristian Preda este profesor și decanul Facultății de Științe Politice, Universitatea din București. A fost europarlamentar pînă în 2019. Cele mai recente cărți publicate: De ce ațipesc parlamentarii? Și alte întrebări pestrițe despre politica românească, Editura Humanitas, 2020 și Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic. Lirică politică, sloganuri electorale și versificații satirice de campanie de la 1834 pînă în zilele noastre, Editura Polirom, 2020.
Foto: wikimedia commons