Ce e la Bucureşti şi nu e la Viena

28 iulie 2005   Tema săptămînii

Horia Marinescu este arhitect şi locuieşte la Viena de cincisprezece ani. Acum doi ani am avut norocul să-mi fie "ghid" prin centrul Vienei, pe care mi l-a "tradus" admirabil, învăţîndu-mă ce şi cum trebuie să văd. Cînd stă în Capitala Imperială, are nostalgia Bucureştiului. Cînd vine în Bucureşti, vorbeşte frumos despre Viena. Cîteodată locuieşte la Berlin şi se simte bine pentru că "seamănă cu Bucureştiul". L-am prins într-o scurtă trecere prin Bucureşti şi, pentru că posedă arta şi tehnica de a se plimba prin cele trei oraşe, l-am lăsat să povestească... (M. V.) Cum e în centrul Vienei Ca simplu locuitor, ai un mozaic foarte agreabil de stiluri, de clădiri, de funcţiuni. Asemenea oricărui centru al unui mare oraş, are foarte multe funcţiuni publice - restaurante, baruri, teatre, cinematografe, biserici. Sînt locuri care dau un sens unei plimbări. Acest mozaic de funcţii este organic, a crescut în timp - este partea cea mai veche a oraşului, acolo se suprapun cele mai multe straturi ale lui, şi atunci este un peisaj foarte variat nu numai de forme, dar şi de momente istorice care trăiesc în acelaşi timp: dacă treci de pe o stradă pe alta, treci şi dintr-o epocă în alta. Centrul Vienei este fascinant şi ca peisaj urban, pentru că are contraste foarte puternice între zonele sistematizate pe la 1880 ale Ring-ului şi străduţele vechi, unde dai peste cîte un bastion sau o clădire medievală. Sigur, aici putem vorbi despre o teorie mai largă, pornind de la întrebarea "ce anume face atractiv un peisaj urban?". Cred că unul dintre elementele esenţiale este diferenţa - să existe variaţie, nu monotonie. De ce ies vienezii în centru Pentru vienezi, e o practică obişnuită să meargă în Ring. Dar trebuie să ţineam seamă de faptul că Viena este un oraş foarte "centrat", construit în cercuri concentrice, în jurul Ring-ului, un loc foarte bine delimitat geografic. Există, desigur, şi "subcentrele" Vienei - poţi oricînd să ieşi în cartier şi să mănînci un kebab după colţ, de pildă, dar centrul are o anumită eleganţă. Viena este, de altfel, un oraş în care se simte şi astăzi aerul imperial - nu este un oraş al timpului prezent, e un oraş al unei istorii în timpul prezent, iar acest lucru îl simt toţi, şi turiştii, şi locuitorii. Nu întîmplător toate imaginile turistice despre Viena sînt fixate pe centrul istoric. Viena este un oraş tipic vest-european: la început a fost Vindobona, apoi burgul medieval, are domul în centru şi a devenit oraşul modern de astăzi centrat pe un element spaţial clar, Ring-ul. Bucureşti-Berlin Dacă vin de la Berlin, e altfel, căci Berlinul seamănă foarte mult cu Bucureştiul, e un fel de Bucureşti într-o variantă mai reuşită. Există oraşe, azi, crescute dintr-un mozaic, dintr-un patchwork de elemente urbane; aşa este şi Berlinul, constituit dintr-o grămadă de sate care s-au coagulat treptat. E lipsit de un centru propriu-zis, poate şi pentru faptul că timp de decenii a fost împărţit în două, şi atunci mai păstrează şi astăzi aspectul bipolar, geamăn. Aşa încît seamănă cu Bucureştiul ca tip de peisaj urban: nu ai, ca la Viena, un peisaj organizat în jurul centrului, ci ai un fel de surprize continue, organizate pe mai multe centre, pe care nu le poţi ierarhiza clar. Aceasta e şi calitatea Bucureştiului. Cum a dispărut Centrul La noi, Centrul Istoric a dispărut aproape total. Cînd Ceauşescu a construit Casa Poporului şi Victoria Socialismului, centrul psihologic s-a mutat cumva acolo, prin dominanţa acestor megastructuri. Termenul de megastructură vine din perioada utopiilor urbane din anii '60, cînd arhitecţii visau la mari structuri care depăşesc peisajul, un fel de revenire a ideii romane de a construi viaducte şi alte asemenea realizări uriaşe, de a tăia dealuri şi de a modifica peisaje şi geografii, cu uriaşe implanturi umane. Chiar dacă cei care au făcut Victoria Socialismului nu prea aveau legătură cu megastructurile, asta a ieşit: o structură uriaşă, care taie oraşul în două şi care - nu mai contează că e pozitivă sau negativă - e atît de puternică, încît a afectat psihologic ideea de centru al oraşului. Totuşi, străzile Lipscani, Şelari, Covaci... În partea lor bună, au aceeaşi calitate foarte bună a peisajului urban lipsit de ierarhii, care este de fapt foarte poetic. Bucureştiul nu-ţi creează o ierarhie de la început, de la prima impresie, ci e imprevizibil, iar asta îl face fermecător. În Bucureştiul vechi, există diferenţe de scară, dar toate sînt aşezate de fapt la o scară mică, scara iniţială a oraşului: a început prin a fi un oraş de grădini şi de case, cu biserici mici. Între construcţiile moderne ale băncilor şi a Muzeului de Istorie dai peste Stavropoleos, care repune totul la scara iniţială. Bineînţeles, starea în care se află centrul istoric este deplorabilă: acolo trebuie să fii arhitect sau să iubeşti foarte mult Bucureştiul pentru a mai recunoaşte ceva din calităţile clădirilor de odinioară. S-a oprit circulaţia auto. Ca-n Europa? Închiderea circulaţiei este ultimul lucru care trebuia făcut. În Viena, de pildă, s-a decis închiderea circulaţiei pe cîteva străzi din centru pentru că, din punct de vedere comercial, e mult mai bine aşa: străzile fiind înguste, ai probleme cu parcarea, iar o stradă comercială plină de maşini parcate le creează oamenilor disconfort, îi face să nu mai intre în magazine. Centrul Vienei nu e foarte mare, îl poţi bate cu piciorul în douăzeci de minute, în plus sînt cîteva linii de transport public care au voie prin centru, ca şi taxiurile, de altfel. Astfel încît s-a hotărît interzicerea circulaţiei auto. Dar în momentul cînd s-a făcut acest lucru, centrul exista şi înflorea, funcţiona bine ca structură comercială, iar transformarea în zonă pietonală i-a stimulat pe oameni să vină şi să zăbovească mai mult: a devenit un fel de corso extins la un întreg cartier, nu mai e o singură stradă. În Bucureşti mi se pare ciudat că s-a închis circulaţia fără să existe şi nişte măsuri corelate, fără să se facă ceva pentru a-i atrage pe oameni acolo. Peste zece ani... Nu ştiu în ce măsură se pot restaura fidel casele care mai există acolo ori hanurile din care nu mai există decît o coajă. Lucrurile sînt destul de triste, nu ştiu cîte oraşe - chiar şi cele balcanice, cu toate metehnele lor - şi-au lăsat centrul să ajungă într-o asemenea paragină. Mi-aş imagina un sistem de a reconstrui oraşul care să genereze acelaşi tip de peisaj mozaicat. Cel mai mare pericol cred că ar fi să creăm acolo un fel de zonă "scoasă din cutie", pseudoistorică, în care să nu se mai vadă ce e vechi şi ce e nou, în care toate lămpile de pe stradă şi toate pavajele să fie la fel şi să nu mai existe aceste contraste foarte poetice pe care le are Bucureştiul. Îmi închipui, de fapt, o zonă care să crească din nou organic, după acelaşi cod genetic urban, chiar dacă, evident, în unele locuri vor fi implanturi noi. Nu văd nici o problemă în asta, Bucureştiul întotdeauna a trăit din contraste, şi în anii '30 s-au făcut blocuri de opt etaje trîntite lîngă o casă cu curte; în principiu nu se face aşa ceva, dar Bucureştiul absoarbe asemenea lucruri. Cred, aşadar, că vor fi absorbite şi lucrurile ciudate care cu siguranţă vor apărea în Centrul Istoric. Dacă vom evita în disperare, cum tinde bucureşteanul, să ni se întîmple astfel de lucruri, probabil că centrul o să devină tern, deşi perfect. Dar nu cred că avem noi şansa să facem lucruri terne şi perfecte.

Mai multe