Ce dileme politice persistă în România după 17 ani de postcomunism?

9 decembrie 2007   Tema săptămînii

Dacă plecăm de la definiţia ei - "raţionament care pune două alternative dintre care trebuie aleasă una, deşi ambele duc la aceeaşi concluzie" -, prea multe dileme politice care să reziste timp de 17 ani nu cred să fie. Eu sînt convins că am ieşit din comunism printr-o revoluţie, alţii cred contrariul, dar rezultatul este acelaşi: România este o democraţie funcţională, care aparţine definitiv spaţiului euro-atlantic, fiind membră a UE şi a NATO. Eu sînt convins că referendumul pentru adoptarea votului uninominal este inutil, alţii, dimpotrivă. Rezultatul este acelaşi: cu sau fără vot uninominal, altele sînt instrumentele schimbării de fond a calităţii actului politic. Meseria de politician nu se învaţă la fără frecvenţă! De fapt, nu atît de dileme ne lovim noi în spaţiul politic, ci de consecinţele gîndirii în clişee şi de prostul obicei de a pune etichete acolo unde trebuie puse diagnostice. Nu contest faptul că, intelectual vorbind, a căuta sau a construi dileme este pe cît de confortabil, pe atît de distractiv. Mă îndoiesc însă că este şi foarte util. Mult mai productiv ar fi să consumăm energia asta pentru a formula soluţii pentru problemele cu care se confruntă cu adevărat societatea românească: sărăcie, subdezvoltare, slaba calitate a actului educaţional şi a celui medical, lipsa capacităţii administrative, ratarea oportunităţilor oferite de aderarea la Uniunea Europeană, migraţia forţei de muncă, corupţia, justiţia. Nu cred că aceste probleme ar trebui să creeze cuiva dileme în legătură cu urgenţa rezolvării lor. Zoe PETRE, fost consilier prezidenţial Bune, dar inconfortabile Ce poate însemna o dilemă politică? Opţiunea din 1990 între FSN şi opoziţie nu a presupus nici o dilemă, nici pentru mine, dar nici pentru cei cărora li se luminau ochii cînd declarau că au votat cu Ion Iliescu. Fiecare aveam propriile certitudini. Dilemele lui Ion Iliescu însuşi - Est sau Vest - s-au tranşat, slavă Domnului, între timp: sîntem membri NATO şi chiar UE, aşa că acum avem parte doar de dilemele comune acestor organizaţii. Nu sînt puţine, şi văd că preferăm să le lăsăm în seama unor licurici mai mari decît noi. Cînd scriu aceste rînduri, există însă o adevărată dilemă politică: susţinem sau nu votul uninominal, şi în ce formă? Asta e o dilemă, fiindcă avantajele şi dezavantajele se echilibrează aproape perfect. Personal, nu sînt deloc convinsă că votul uninominal e superior celui proporţional, şi nu văd cu ce Adriean Videanu şi Marian Vanghelie se deosebesc radical de Ioan Bivolaru sau Cozmin Guşă; dar, în acest punct, oricîte dileme aş avea, ele au fost tranşate de avalanşa emoţională care idolatrizează uninominalul de cel puţin un deceniu, fără să-l explice. În schimb, opţiunea dintre uninominalul simplu şi cel temperat e încă deschisă, şi asta reprezintă pentru mulţi o dilemă. Între timp vom fi văzut pentru cîţi. Parafrazînd însă o cunoscută reclamă, dilema politică e bună, chiar dacă nu e foarte confortabilă. Mai bine să avem dileme şi să alegem greu, decît să avem doar certitudini şi să nu mai alegem deloc. Matca tuturor dilemelor noastre politice poate fi sintetizată astfel: alegem mereu răul cel mai mic, aşa cum ne este el dat de alţii, sau facem efortul de a defini binele, apoi de a-l identifica - la nevoie chiar de a-l construi - şi de a-l susţine fără şovăială? Se pare, cel puţin deocamdată, că "din această dilemă nu putem ieşi". Theodor STOLOJAN, preşedintele Partidului Liberal Democrat Probleme Sînt, din păcate, multe probleme sau dileme, cum spuneţi dvs., care trebuie rezolvate, pentru însănătoşirea mediului politic. Una dintre dileme ar fi clarificarea doctrinară a scenei politice. Noi vorbim de "dreapta" şi de "stînga", dar programele politice şi economice ale partidelor într-un fel arată teoretic şi altfel sînt percepute de cetăţeni, ca urmare a aplicării lor practice. Nu este de mirare că cetăţenii nu fac distincţia clară între doctrina, orientarea unui partid, de dreapta sau de stînga, şi personajele care definesc partidul în cauză. Astfel, unii consideră, de exemplu, că PRM este un partid naţionalist de dreapta, în timp ce programul său îl defineşte ca fiind un partid naţionalist de stînga. PSD, la rîndul său, s-a declarat ca fiind de centru-stînga, deşi chiar Ion Iliescu caracteriza guvernarea Năstase ca exponentă a unui "capitalism de cumetrie", un capitalism sălbatic în care falsa protecţie socială se îmbina cu spolierea economiei. Această dilemă otrăveşte scena politică şi susţine confuzia în rîndul cetăţenilor. O altă problemă care trebuie rezolvată o reprezintă amestecul dintre ideea de instituţie şi personajul politic ce o conduce. În România, instituţiile sînt prea personalizate. Cetăţeanul nu simte că se raportează la o instituţie, fie ea primărie, prefectură, guvern, ci persoanei care o gestionează. Acest fapt a fost posibil din cauza lipsei de eficienţă atît a celui care conduce instituţia, cît şi a aparatului care compune instituţia. A rezultat o lipsă de responsabilitate, vina pentru ineficienţa instituţiei pierzîndu-se între etajele clădirii. Repararea morală a societăţii - o altă dilemă. Este posibilă sau nu? Este dorită sau nu? Faptul că legea lustraţiei, lege cerută de societatea civilă ani de zile, nu există nici în prezent, consider că reprezintă o problemă. Partidul pe care îl conduc, Partidul Liberal Democrat, este alcătuit majoritar din tineri. Ei vor altă Românie, fără încrîncenări politice, precisă în legislaţie, eficientă în aplicarea programelor economice şi sociale. Vor o Românie sigură. Fireşte, dileme există în orice societate europeană, dar sînt de părere că, dacă vom putea găsi soluţii la cîteva dintre dilemele enunţate mai sus, ne vom apropia de aşteptările cetăţenilor. Adina VĂLEAN, europarlamentar PNL, vicepreşedinte al ALDE (grupul liberal) Raportarea la comunism Prima şi cea mai importantă dilemă din postcomunism este chiar comunismul sau raportarea la comunism. Cred că alinierea politică, în România, a început după 1989 tocmai prin raportare la ceea ce se întîmplase timp de 45 de ani la noi. Eram foarte tînără pe 12 ianuarie 1990 şi mai apoi, cînd m-am oprit şi eu, ca atîţia alţii, în Piaţa Universităţii, dar ne amintim bine cît de tranşante erau opţiunile pe atunci. Privind acum cele două atitudini din acei ani, ne e clar că bătăliile electorale din 1992 şi 1996 s-au dat exact cu această miză, ruptura cu comunismul sau continuarea acestuia într-o formă oarecum anideologică. Şi ce a urmat a avut o componentă puternică de acest tip. La fel cum cei 50 de ani de comunism au avut nenumărate victime inocente, în societate au existat şi mici profitori ai comunismului, la fel de inocenţi. E vorba de românii aduşi de la sat la oraş, în fabrici, şi chivernisiţi, de bine, de rău, de partid. Era normal ca ei să nu simtă nevoia unei rupturi drastice cu cei 45 de ani, la fel cum noi, minoritatea cu un alt trecut şi alte aspiraţii, nu puteam fi decît nemulţumiţi de ceea ce s-a întîmplat după decembrie 1989. De aceea, iniţiative de tipul CNSAS mi se par benefice. E tîrziu ca să mai putem vorbi de efecte pragmatice, imediate ale chestiunii dosarelor. Dar, într-un fel sau altul, cutia Pandorei trebuie deschisă pentru a ajunge, cu toţii, la o raportare sănătoasă la trecut. Desigur că e prea devreme să scriem istoria acelor ani, iar ceea ce a rămas la CNSAS din dosare nu e, deocamdată, decît o fărîmă de viaţă cu o relevanţă discutabilă. Însă altfel nu se poate. a consemnat Marius CHIVU

Mai multe