Ce căuta românul în...
- Bulgaria, Ucraina, Turcia, Egipt, Rusia, Cuba, Iran sau Moldova? -
Există cu certitudine o curiozitate, în uşoară creştere, pentru antropologie în România. Deşi interesul pentru antropologia socială este alimentat de sensibilităţi şi tradiţii disciplinare diverse, tendinţa ar trebui privită la noi, dar şi în restul ţărilor din Europa de Est, drept o formă culturală globală. Societăţile contemporane sînt mari consumatoare de „autenticitate“, de practici care să ofere sens şi de semne identitare – lucruri pentru care antropologia funcţionează bine ca fundal.
Este greu de identificat obiectul antropologiei în România. În Statele Unite, disciplina s-a dezvoltat prin interesul faţă de indienii americani şi faţă de problemele rasiale. Enormul imperiu colonial britanic a alimentat, cu subiecte de cercetare, protoantropologii de „fotoliu“ şi, ulterior, antropologii de teren. În Franţa, culturile „primitive“ au constituit un fundal permanent pe care s-au constituit teoriile sociologice despre societăţile moderne. Dacă la începuturile antropologiei, distincţia între extra-europenii exotici şi europenii familiari era mai uşor de susţinut din punct de vedere geografic şi cultural, transformările succesive prilejuite de schimburi economice, colonialism, globalizare sau noile tehnologii par a fi schimbat valabilitatea acestei distincţii.
Absenţa coloniilor şi eforturile noastre interne de construcţie naţională au făcut reflecţia sistematică, despre alte spaţii culturale, o activitate relativ marginală în România. Cu excepţii notabile – cum ar fi Mircea Eliade – discursurile despre alte culturi nu au captivat imaginaţia discuţiilor intelectuale din România. Au existat de-a lungul timpului şi încă există cîteva nuclee instituţionale care consumă, produc şi pun în circulaţie discursuri antropologice. Fie că este vorba de muzee, de programe de licenţă sau masterat din universităţi, există un interes relativ ridicat pentru lumea antropologiei în România. Literatura de specialitate reuşeşte din ce în ce mai mult să integreze literatura internaţională de antropologie culturală şi, într-o anumită măsură, traiectoria multor cercetători şi studenţi din această disciplină se aproprie de uzanţele internaţionale.
Antropologia este creditată cu vocaţia şi capacitatea de a face familiar ceea ce este exotic şi exotic ceea ce pare familiar. Cercetările empirice de antropologie din România par să urmeze această formulă dublă. O categorie o reprezintă lucrările cercetătorilor din România despre subiecte legate de România, o practică ce a fost denumită fie ca „teren domestic“ sau ca „autoantropologie“. Aceste cercetări exotizează familiarul. Caracterul „familiar“ este dat, în acest caz, de cetăţenia română, de folosirea limbii române sau de proximitatea geografică. „Familiarul“ este, în astfel de situaţii, grupul etnic, grupul profesional, marginalul social, locuitorul din mediul rural sau, mai general, grupul „marcat“ (vizibil într-un fel sau altul), însă aflat în zona de confort a propriei culturi. Cea de-a doua categorie este reprezentată de studierea, de către cercetători din România, a unor grupuri situate în alte spaţii culturale din alte părţi ale lumii. Producţia antropologică de la noi despre „noi“ este o intersecţie a mai multor cîmpuri de cercetare, tradiţii locale, contacte internaţionale şi bibliografii din diferite ţări. Subiectele par să se grupeze în jurul cîtorva teme. Una dintre ele este migraţia populaţiei din România în alte ţări. Un alt subiect este legat de administrarea resurselor naturale şi schimbarea drepturilor de proprietate. Identitatea, memoria şi etnicitatea – fie că este vorba de ceangăi, şvabi sau romi – au suscitat interesul multor cercetători. O altă grupă de teme – cu cercetări recente notabile – este cea a pieţelor, a schimbului, a cumpărării şi a consumului. Teme legate de gen, corp şi statutul femeii au coagulat asemenea cîteva studii.
Există însă şi o tendinţă lăudabilă şi meritorie, cel puţin prin prisma efortului pe care îl presupune – anume, ca cercetătorii din România să studieze în alte părţi ale lumii. Unele studii descriu comunităţi româneşti din alte ţări, fie plecate prin migraţia recentă, fie existente acolo de mult timp (de exemplu Bulgaria). Există, de asemenea, cercetători din România care fac teren, via diverse programe de doctorat din SUA, Germania sau Anglia, în ţări precum Ucraina, Turcia, Egipt, Rusia, Cuba, Iran sau Republica Moldova. Un caz aparte de internaţionalizare a practicii antropologice din România este reprezentat de Festivalul de Film documentar şi antropologic organizat de Muzeul ASTRA din Sibiu şi gestionat de Dumitru Budrală şi Csilla Kato.
Foto: V. Dorolţi