Ce caută chinezul în România?

18 iunie 2019   Tema săptămînii

Probabil că fiecare popor își are propriul simț al negustoriei. Pe cel românesc nu l-aș putea defini foarte clar, deși uneori mi se pare cam păgubos, există o replică care îmi place mult și care apare în diferite situații care implică mărfuri și bani: „Hai să nu ne mai căciulim!“ (mai există și alta, ca o concluzie: „M-a jecmănit!“). În schimb, aș putea nota cîteva mici observații despre simțul negustoriei la chinezi (un popor de buni comercianți, în fond – nu sînt ei oare cei care imită perfect toate brand-urile posibile, apoi își vînd imitațiile la prețuri derizorii?), mai exact la cei rătăciți prin România. În urmă cu cîțiva ani am lucrat la un film documentar despre prima generație de chinezi imigranți în București, aceia pe care îi asociem cu marele bazar „Europa“ de la marginea orașului – un paradis „comercial“ al anilor ’90 și ulterior cu „Dragonul Roșu“, cea mai mare piață de desfacere de la noi a șosetelor și blugilor made in China. N am scris prea multe despre documentarea noastră pentru că, după aproape doi ani pe care i-am petrecut alături de ei, am avut senzația că nu putem vedea (și filma) decît vîrful aisbergului și că problemele și specificul acestei comunități sînt mult mai complexe decît par la prima vedere.

Cei mai mulți dintre acești „pionieri“ ai micilor afaceri din România nu sînt oameni cu școală, sînt oameni săraci din China „profundă“, țărani din fundul unor provincii care, înainte să-și cumpere BMW-ul aici, acolo se ocupau cu agricultura, dar care la un moment dat au avut curajul să-și ia o bocceluță în spate și să plece în lume, respectiv într-o țară necunoscută din Europa de Est. Au mai făcut-o și alții înaintea lor, însă și-au ales alte destinații unde se întrezărea un profit, un trai mai bun, rar mi-a fost dat să întîlnesc un popor mai atașat de ideea de bani și de cîștig, însă nu un cîștig nemeritat, chinezii nu sînt hoți, sînt dispuși să muncească oriunde și în orice condiții doar ca să vadă banul în portofelul lor. Iar la ei se aplică chiar mai mult decît la americani expresia „Time is money“, am simțit-o pe pielea noastră atunci cînd am „negociat“ filmările cu ei (negocierile la chinezi implică mese interminabile, zîmbete politicoase de fațadă, „da“ care de multe ori înseamnă „nu“ etc.), am încercat să-i cointeresăm în proiect prin cuvinte frumoase cînd era evident că pentru ei un film documentar era doar o pierdere de vreme – noi cu ce ne alegem din toată „afacerea“ asta? Însă cum de au ajuns acești chinezi tocmai în România? Greu de spus. Cei care au venit imediat după 1990 învățaseră despre România la școală, știau că vor găsi aici o țară nu „vecină“, dar „prietenă“ (să nu uităm că filme istorice românești precum Mihai Viteazul făcuseră parte din propagandă și ajunseseră în China, unii dintre ei le văzuseră, dublate în chineză), adică o țară socialistă. Așa că în acei primi ani de după schimbarea de regim, își închipuiau că nimeriseră tot în plin comunism cu o oarecare liberalizare comercială, exact ca la ei, adică într-un mediu „de afaceri“ asemnănător. Au fost șocați că afle că în România era, de fapt, democrație, habar n-aveau ce înseamnă proprietate privată, iar dacă statul român ar fi început să-i jecmănească și le-ar fi cerut tot ce aveau, probabil că ar fi dat cu zîmbetul pe buze, că așa e în comunism! Treptat însă s au lămurit cum stau lucrurile, au venit tot mai mulți, de fapt s-au adus în România unii pe alții, familii și clanuri întregi, exact ca lucrătorii români din Spania sau Italia. Au încercat să se organizeze între ei (de multe ori însă s-a ajuns la reglare de conturi, episoadele cu „chinezi în valiză“) și să prospere în spațiile lor comerciale de dincolo de cartierul Colentina, poate vă mai amintiți „munții“ de chiloți, sutiene, tricouri cu sclipici care se deșirau la prima purtare, pantofii „de carton“ etc. Marfa pe care o aduceau în România era ieftină și proastă, pentru că țineau cont de sărăcia de aici și de puterea mică de cumpărare a românilor, iar „piața“ lor comercială a devenit un paradis al șpăgilor, un veșnic teren de negociere cu autoritățile române. Chiar și în urmă cu cîțiva ani, o zi de negoț la „Dragonul Roșu“ arăta cam așa: pe la patru și jumătate dimineața veneau chinezii de pe la casele lor, își beau cafeaua, își deschideau standurile, își așteptau clienții, pe la ora 9 începeau să se anunțe unii pe alții la telefon că s-ar putea să vină „garda“, se mobilizau rapid, își închideau standurile și dispăreau de acolo ca și cum n-ar fi fost, uneori se mai întorceau pe la ora 13, dar oricum ziua de negustorie se cam terminase.

Ca-n bancul cu „Ține bate la ușă? Muțafirii sau poliția?“, nici chinezii noștri nu preau știau să deosebească între ele uniformele autorităților române, așa că se temeau de orice uniformă, ajunseseră, la o adică, să dea șpagă și Poliției Rutiere și celor de la „locală“ care mai dădeau cîte o tură prin „Dragon“, să mai facă și ei un ban cinstit. Aproape toate firmele chinezești erau cu actele în neregulă, pentru cei mai mulți nu se inventase casa de marcat. Însă erau conștienți că în România „merge și așa“, de ce să-și mai bată capul, mai ales că nu pricepeau nici limba și nu erau nici dornici s-o învețe. Totuși, chinezii își plătesc datoriile – la un moment dat am încercat să ajutăm o familie disperată cu un demers juridic (dispăruseră în mod suspect doi dintre membrii ei), n-am reușit mare lucru, dar ne-au recompensat cu vreo cincizeci de seturi de șosete. Apartamentul de două camere în care trăiau vreo șapte suflete arăta ca un vagon de marfă – își depozitau acolo ce nu puteau vinde, aveau un simț al pieței ieșit din comun, își dădeau seama imediat că săptămîna asta nu mai merg șosetele, le scoteau de la stand, își asumau pierderea și în săptămîna următoare aduceau din China lampioane chinezești sau jucării. Familia aceasta locuia într-un loc fabulos, un soi de minicartier chinezesc undeva prin Voluntari. Era, așa cum se întîmplă peste tot în lume atunci cînd e vorba de chinezi, o replică a Chinei „profunde“ de acasă. Și aici exista negustorie, aproape în fiecare apartament se întîmpla ceva în scop comercial – micul măcelar care mărunțea urechi de porc pentru toată comunitatea, vindecătorul, frizerul care tocmai își pusese un afiș pe ușă: „Sînt plecat în China pînă pe data de…“, „școala“ creștină a baptiștilor care negociau mîntuirea sufletului. Seara, cu toții ieșeau de prin case – femeile făceau în mod organizat gimnastică aerobică, pe fundalul sonor al unei muzici chinezești de la un casetofon, bărbații jucau baschet.

Ceea ce a reușit să mă fascineze cu adevărat la comunitatea chineză a fost capacitatea extraordinară de adaptare într-o țară total străină, reușind să rămînă, în același timp, niște inadaptați. Voi încheia cu istorioara agricultorului. Un chinez a pus mîna pe ceva teren (cu acte sau mai degrabă fără) pe la Șindrilița și s-a apucat de agricultură, teoretic un exemplu pozitiv pentru comunitatea locală, căci deținea singura bucată de cîmp cultivată cu grijă și cu atenție, în mijlocul unui maidan prăfos și plin de buruieni. A investit niște bani, și-a încropit și un solar unde a pus ceva roșii, usturoi chinezesc și varză chinezească, pe care le vindea cu o roabă, un mic aprozar ambulant, tot la compatrioții săi din „Dragonul Roșu“. Însă „afacerea“ n-a mers prea bine – mai întîi i-a dispărut roaba, apoi o sapă, un furtun și, în final, și o parte din marfă. Așadar localnicii din sat au decis ca, în loc să-i urmeze exemplul, să-l fure pe chinez. Mama lui de chinez, cine l-a pus să vină la noi la Șindrilița?

Mai multe