Ce bine-i să fii român "afară"!

Cînd am venit ca studentă în Capitală, nu-mi puteam stăpîni bucuria văzînd maşini cu numărul oraşului meu de baştină. Cînd am ieşit din ţară prima oară, îmi venea să intru în dialog cu orice vorbitor de grai mioritic, aşa de mari erau mîndria şi sentimentul de solidaritate ce mă stăpîneau. Prima dată am trecut de graniţele patriei, în Italia. Roma, visul etern. Vîrtejul obiectivelor turistice vizitate după plan, mersul în grup organizat, ecusoane cu roşu, galben şi albastru în piept. În metroul în care urcaserăm fraudulos, hotărîţi să ne prefacem că nu înţelegem o boabă, dacă ne-ar fi prins cineva, mă bate pe umăr un puşti de vreo 14 ani. Îmi înfige un obiect greu în palmă, şoptind cu dulce vorbă ardelenească: "No, tu, ţine-ţi aparatul de fotografiat cu grijă în rucsac, că pe aici umblăm noi. Ai noroc că eşti din România". Nu înţeleg din prima, mă bucur din reflex condiţionat cînd aud limba română. Mă uit să văd ce mi-a dat cu generozitate: era aparatul meu de fotografiat, cumpărat cu sacrificii înainte să plec în stăinătate. Adicătelea, băieţii erau la furat în metrou şi deja mă păgubiseră, doar că ecusonul tricolor a trezit în ei patriotismul. "Sînteţi panacoţi?", întreb eu ca să mă dau mare că ştiu argoul din Braşov. "Alo, vezi ce vorbeşti, după ce că ţi-am dat ăla înapoi, mai faci şi figuri", mă ia ofensat peste poate şmecheraşul. Mă întorc, îmi strîng chingile la rucsac bine-bine şi casc ochii. Ce noroc pe mine cu băiatul ăsta! Mă uit cum îi curăţa pe ceilalţi călători de bunurile lăsate neglijent în buzunarele de la spate sau în rucsacuri. Mulţumesc încă o dată în gînd pentru norocul de a fi româncă. Trec peste eveniment cu seninătate şi hotărăsc să mă rup de turmă şi să încerc o expediţie pe cont propriu. Vreau să vizitez Santa Maria Maggiore, unul dintre obiectivele turistice rămas nebifat. Italiana mea nu se ridică mai sus de nivelul desenelor animate de pe Italia 1, engleza italienilor nu trece de Strada Sesame. Aşa că mă cam aflu în impas, căci nu am hartă şi nu ştiu drumul. Opresc doi domni şi încep să îngaim cam ce aş vrea să aflu, folosind mai mult mîinile şi cîte un cuvînt-cheie. "La dracu' de treabă!", zic exasperată de imposibilitatea de a comunica. "Mă, da' tu eşti româncă?", mă ia nea omu'. Pufnim în rîs şi gîndesc din nou: "Ce bine-i să fii român!". Mai ales că biserica era la doi paşi, în dreapta mea. La Berlin, cînd am ieşit din nou "afară" după cîţiva ani buni, mergeam cu nişte prieteni pe bulevardele mirosind a tei din Berlinul de Vest. Recunosc, nu puteam păstra tonul măsurat al nemţilor şi ne cam dădeam în petic după cum ne împingea sîngele latin. De la o terasă se aude uşor stîlcit: "Ce faci?". Ne îndreptăm spre tînărul cu braţe lucrate la sală şi tatuaj: Not me, my friends are Romanians, they taught me, rîde cu satisfacţie că ne-a surprins neamţul deghizat în român, care ne interpelase. Vin şi prietenii români, o fată tristă, care spune întruna că şi mîine s-ar întoarce acasă, că moare de plictiseală în Germania, că acasă însă ar muri de foame, şi un tînăr tăcut, îmbrăcat în trening. Mă scap să-i întreb cu ce treabă pe aici: "Ai noroc că eşti româncă, dar eu în locul tău n-aş mai întreba încă o dată". "Mi-a părut bine, hai pa!" Îmi fac cruce cu limba şi mă îndrept spre hotel.