Ce bine era. ce bine că nu mai e!

Dacă cineva mi-ar fi spus, acum douăzeci de ani, că va fi cineva în ţara asta care să regrete regimul comunist şi pe Ceauşescu, aş fi zîmbit, aşteptînd continuarea bancului. Astăzi, mi se spune: că Ceauşescu construia într-un an cît nu-s ăştia în stare să văruiască în zece; că pe atunci nimeni nu murea de foame; că toată lumea avea asigurat un loc de muncă; că tinerii respectau morala - nu existau fete gravide în clasa a IV-a; că toţi eram egali şi îmbogăţiţii peste noapte nu ne sfidau ca acum; că oricine îşi putea permite să meargă la mare în concediu. Las lista deschisă, fac un efort de memorie şi recunosc că toate acestea sînt adevărate, după care, deschid cîteva necesare paranteze. Se construia mult şi urît. Anii de după cutremurul din 1977 au fost cei ai desfigurării iremediabile a oraşelor româneşti. Apartamente pe care oamenii muncii le primeau cu repartiţie, mai ales dacă lucrau în marile unităţi ale industriei socialiste (23 August, IMGB...). Dacă nu, puteau să îmbătrînească pe listele de aşteptare. Listele le făcea COM-ul (adică secretarul de partid); după criterii bine stabilite - muncă obştească, participare la defilări, îndeplinirea politicii demografice a Partidului. Nu trebuia să plăteşti nimic, în afara umilinţei cotidiene. Apartamentele la bloc erau construite după o anumită regulă: pereţi subţiri, să ştie toată lumea ce se întîmplă la vecini; totul uniform, pe dinafară şi pe dinăuntru (locuinţe şi locatari). Conceptul de locuire (a avea un loc al tău, personal nu doar în sensul proprietăţii) era înlocuit cu cel de cazare. Locul de muncă era nu doar asigurat, ci chiar obligatoriu. Terminai facultatea, primeai o repartiţie, dacă încercai să refuzi postul asignat, aveai de plătit toată viaţa (bani, şi nu numai). Că se întîmpla să termini sociologia şi să fii obligat să fii profesor de geografie şi matematică nu interesa pe nimeni. La locul de muncă, regulile erau clare: promovarea se făcea cel mai adesea pe criteriul vechimii, cine nu era membru de partid nu putea aspira să ajungă mai mult decît şef de birou. Să te muţi dintr-un loc în altul era posibil doar prin "transfer în interesul serviciului". La serviciu aveai tot felul de obligaţii: să mergi la cules de cartofi, la măturat frunze, la defilări. Puteai, teoretic, să refuzi, nu te putea costa decît retrogradarea pe listele de repartiţie a apartamentelor; ţi se explica limpede că va merge în locul tău colega de birou, însărcinată în luna a şaptea. Mîncarea era ieftină, aproape nimic nu era atît de scump încît să nu-ţi fi putut permite să cumperi, atunci cînd găseai. Chestia cu găsitul era mai complicată. Cînd se "băga" ulei, sau banane sau caşcaval sau cartofi sau "tacîmuri" îngheţate - asta se întîmpla de regulă în spatele magazinului, exista şi atunci grija pentru imagine. Te aşezai la coadă (fericit că ai găsit-o), stăteai cuminte ore întregi şi, dacă erai norocos, în final căpătai cantitatea care "se dădea". E important de precizat că nu se vindea, ci se dădea. Asta pentru că preţul nu avea nici o importanţă, vînzarea e un act bilateral, pe cînd aici era vorba de bunăvoinţa autorităţilor de a ferici populaţia. Cine nu avea norocul să găsească o coadă sau nu avea timp de pierdut sau avea nevoie neapărat de un anumit produs (de exemplu, lapte praf pentru copii) cumpăra la suprapreţ (ăsta nu se ia niciodată în calcul cînd se fac comparaţii între nivelul de trai "atunci" şi "acum"). Cumpărai de la diverşi oameni care "făceau rost" (de regulă, de la angajaţii magazinelor) sau de la pensionarii ("şoimii pieţelor") care pentru cîţiva lei se aşezau la cozi încă de cu seara. Da, tinerii erau mai "morali" decît astăzi. Cum ar fi putut fi altfel, cînd discotecile de pe litoral se închideau la ora 10 (doar oamenii muncii erau acolo pentru a-şi reface forţa de muncă) şi erau obligate să difuzeze muzică autohtonă (nu Phoenix, ci "Magistrala albastră")? Cînd orice manifestare exterioară bănuit retrogradă (pantaloni evazaţi, plete/bărbi, fuste scurte) care ar fi scăpat organizaţiei de partid era brutal reprimată de miliţie? Cînd sexualitatea tinerelor fete era inhibată de spectrul gravidităţii (n-am uitat, prezervativele şi pilulele anticoncepţionale erau materie de contrabandă)? Cînd sute de tinere femei au murit în urma unor avorturi ilegale, sub ochii securistului care împiedica medicul să intervină înainte de producerea denunţului? Desigur, presa nu ar fi relatat incesturile frecvente despre care aflăm astăzi, dar Anuarul Statistic arată că numărul tinerelor care au devenit mame înainte de 15 ani a crescut de la un an la altul (603 în 1989). Oamenii cîştigau salarii relativ egale - prin lege, diferenţa dintre cel mai mare şi cel mai mic nu putea depăşi raportul de 5:1. E drept, cei din "aparat" nu stăteau la cozi şi nu cumpărau la suprapreţ, ei aveau magazine şi case de comenzi "cu circuit închis". Opulenţa nu se purta, Ceauşescu circula în maşini româneşti. Hainele nomenclaturiştilor erau de regulă cenuşii, croite pe comandă după o linie extrem de tradiţionalistă. Singură, Elena Ceauşescu ieşea din linie arborînd blănurile cele mai scumpe. În general, nu puteai fi frustrat văzînd luxul în care trăiau cei puternici, pentru că nu te puteai intersecta cu ei. La Neptun şi la Predeal, vilele "gospodăriei de partid" erau bine ascunse ochiului profan, în cartierul Primăverii nu te puteai plimba aiurea. De fapt, aşa-numita "gospodărie de partid" (oficial, Trustul Ecomomic Carpaţi) era un conglomerat de servicii care cuprindea tot ceea ce era necesar pentru ca privilegiaţii regimului să fie serviţi cu totul altfel, şi la distanţă de ochii muritorilor de rînd. Concediul la mare era, într-adevăr, cam pentru toată lumea. Preţul unui sejur standard (12 zile, cazare şi trei mese) era modic. Asta pentru că se inventase turismul hotelier de masă. Biletul era el ieftin, dar nici ăsta - pentru toată lumea. Îl cumpărai fie de la ONT (dacă aveai ceva relaţii sau te descurcai să dai un cartuş de Kent persoanei potrivite), fie de la sindicat - dacă erai o persoană "corespunzătoare". Camera de hotel era prost întreţinută, mîncarea de la cantină - execrabilă, dar nu conta: aveai marea, asta nu putea fi alterată. E drept, numai pînă la lăsarea întunericului, după aia veneau grănicerii şi te goneau de pe plajă (se considera că ar exista un potenţial pericol de evadare). Distracţiile erau puţine şi nu chiar pentru oricine: discotecile şi restaurantele mai acătării erau "pe valută" - nu cumva clasa muncitoare să deprindă cine ştie ce năravuri de la turiştii străini (asta pînă prin ’70, cînd mai veneau). Cei mai mulţi "sindicalişti" îşi petreceau serile în faţa unicului televizor din holul hotelului. Comunismul a fost, în felul său, o epocă a bunăstării. Dacă reuşeai să te umileşti îndeajuns, să nu doreşti mult mai mult decît satisfacerea nevoilor primare, beneficiai din plin din lista de la începutul articolului. Mulţi reuşeau.