Ce avem de conservat?

Cuvîntul "conservator" nu e deloc cool. Unul dintre colaboratorii noştri de astăzi spune că acesta e un rezultat al deceniilor de condiţionare mentală în comunism, cînd conservatorismul era curentul politic al moşierimii exploatatoare. S-ar putea să fie şi asta adevărat, deşi nu explică de ce cuvîntul are o patină "ne-cool" peste tot prin lume. Un coleg de redacţie căruia i-am spus că gîndeşte conservator aproape că s-a vexat, deşi fusese o constatare-compliment din partea mea. Oricine asistă la dezbaterea publică şi politică din România şi o compară cu cele din America şi vestul Europei va constata uşor că sîntem foarte conservatori pe aproape toate temele pe care le dezbat ei: drepturi pentru minorităţi de toate felurile, noile tehnologii, religia. Poate că de aceea nu avem un partid conservator (nu consider că e necesar să explic de ce partidul-televiziune al lui Dan Voiculescu nu merită discutat la această temă). Conservatorismul este prin natura sa o reacţie, nu o stare naturală. Marea revoluţie conservatoare a lui Reagan în America a venit ca reacţie la decenii de ofensivă culturală şi politică a mişcării de la ’68. Conservatorismul britanic revigorat de doamna Thatcher a fost o reacţie la decenii de politici dirijiste şi cheltuitoare ale laburiştilor. Ce trebuie remarcat este că, deşi conservatorismul reacţionează la ceva anume, niciodată societatea nu se întoarce la punctul iniţial. America de după Reagan era profund schimbată faţă de America lui Nixon, deşi mişcarea a dorit stoparea schimbărilor bruşte şi riscante în sistemul politic şi social american. Anglia moştenită de Tony Blair de la conservatori nu se compara cu Anglia lui Churchill. Ce relevanţă au aceste comparaţii pentru România? Poate că nu avem conservatorism ca atare pentru că nu ne-am hotărît ce merită conservat şi în faţa cui. Nu există la noi o mişcare serioasă politic de schimbare a simbolurilor sociale, religioase şi familiale. Drepturile homosexualilor, de pildă, sînt susţinute de cîţiva oameni şi au fost recunoscute pentru alinierea oficială la norme occidentale, nu dintr-un impuls intern. Nici un partid politic nu îşi asumă această agendă, candidatul Băsescu a fost invadat de reacţii homofobe chiar dinspre stînga politică, în 2004, cînd a deschis subiectul. Cam la fel stă situaţia cu laicitatea, minorităţile culturale şi naţionale, valorile familiei " şi cam toate temele noii stîngi occidentale. În schimb, există mişcări dure de conservare a tot felul de aberaţii moştenite din comunism sau din tranziţie " privilegii ale unor caste de funcţionari sau angajaţi ai statului, sisteme de pensii paralele, sisteme de sănătate croite în beneficiul medicilor şi finanţate prin şpagă, sindicalism furibund, categorii sociale apte de muncă, dar dependente de stat. Ce să conservăm deci în România? Şi de ce? Acest număr a plecat dintr-o curiozitate şi o frămîntare personală. (C. G.)