Ce ar fi fost dacă?...

E o întrebare care m-a obsedat multă vreme, mai ales că socialismul meu s-a redus (din fericire) la prea puţin " la cravata de pionier, dar şi la şnurul de comandant de detaşament, la bomboanele cubaneze şi la Cico, la părculeţul din faţă de la "Mobila" sau la "concediile de odihnă" ale părinţilor, 12 zile la Venus sau Neptun. Ce s-ar fi ales de mine dacă n-ar fi picat comunismul în ’89? Pînă la urmă m-am decis la două variante posibile. De ce două? Pentru că atunci viaţa unui copil de 10 ani era oricum duplicitară şi mult mai complicată decît viaţa copiilor de astăzi. Pe de o parte, la şcoală dădea raportul în fiecare dimineaţă, "la careu", înainte să se cînte imnul şi răcnea cu un glas cristalin: "Tot înainte!", învăţa pe de rost poezii cu Partidul şi cu Tovarăşul mult iubit şi, dacă avea talent literar, putea să se remarce încă din vremea cînd era doar "o tînără mlădiţă" în revista Cutezătorii, pe de altă parte, acasă afla că toată treaba cu Partidul şi cu Tovarăşul nu era deloc în regulă, dar "să nu spui cumva că la noi se ascultă Europa Liberă! Să nu spui că avem maşină de scris!". Am redescoperit o înregistrare absolut halucinantă, pe o casetă audio, cu mine pe la 7 ani, care mi-a dat fiori: în prima parte, recitam aproape fanatic o poezie despre cît de recunoscătoare îi eram "tovarăssseielenaceausssescu" (mă grăbeam să nu pierd şirul, dar nu puteam să-l pronunţ pe "ş"), iar în a doua parte cîntam cu taică-meu la chitară "Măciuca şi cu Măda, sorbeau whiskey and soda". Aşadar, ar fi fost două variante. Pentru că am fost promovată încă de mică în funcţii de conducere, pentru că mă învăţaseră să pîrăsc şi pentru că făceam liste "cu copiii care vorbesc în timpul orei", iar colegii mei reuşeau să mă mituiască cu cîte un Cico, la patiseria din colţ, ca să-i şterg de pe listă, pentru că învăţam bine şi îmi doream să mă afirm, probabil că aş fi ajuns o dedicată şi tenace activistă de partid, cu creierul spălat şi cu acces periodic "la bufet", cu un apartament bine situat în Bucureşti, dacă nu chiar o casă şi cu o Dacie neagră pe care să o conducă soţul. Aş fi avut un trai confortabil, dar aş fi ajuns rău. Dacă m-aş fi "trezit" în perioada adolescentină, ceea ce e foarte posibil, şi m-aş fi răzvrătit, aş fi umblat cu indivizi "dubioşi" de tipul doimaişti şi vamaioţi, aş fi băut cea mai ordinară vodcă şi la beţie aş fi scris cu nerv o naivă şi disperată "literatură de sertar" care nu s-ar fi raportat la nimic (n-aş fi avut ocazia să-i citesc pe Llosa sau pe Rushdie) pentru care mi s-ar fi făcut dosar şi aş fi fost la răstimpuri ameninţată de "băieţi" că dacă nu mă potolesc, mă stîlcesc în bătaie sau mi se vor întîmpla alte lucruri, pe care nu încerc să mi le imaginez. Aşadar, aş fi dus o viaţă de chin şi aş fi ajuns tot rău. Nu pot vedea o cale de mijloc. Într-un regim totalitar extrem, nu pot să-mi închipui decît extreme. Surpriza a fost că întrebarea "ce-ar fi fost dacă...?"" care poate fi, într-adevăr, o temă de roman " îi obsedează pe mulţi, nu doar pe mine. De aceea, intenţia de a alcătui un "dosar" despre mentalităţi şi despre rămăşiţele unei Republici Socialiste România în anul 2009 s-a transformat într-un "caiet de impresii" dintr-un viitor terifiant, dar posibil. Este un exerciţiu de imaginaţie provocator, însă reconfortant, mai ales pentru că "am scăpat" şi sîntem conştienţi de faptul că ceea ce ni s-a întîmplat în ultimii 20 de ani este, cel puţin deocamdată, ireversibil. Aşa că ceea ce a ieşit este o antologie de texte, unele la limita ficţiunii, altele trist-satirice, în care cei de astăzi se readaptează (sau nu) vremurilor de ieri. (A. P.)