Cazul tricoului curcubeu

6 mai 2015   Tema săptămînii

Într-o biserică a absurdului românesc, există două icoane făcătoare de minuni: Sistemul Medical şi Învăţămîntul. Tot în această biserică se mai găsesc cutia milei cu bugetul ţării, locul unde se aprind lumînările pentru artă şi, undeva, într-un colţ, într-un butoi de plastic care imită la perfecţie lemnul, se află publicitatea. Publicitatea ar fi un fel de apă sfinţită. Te dai cu ea pe la încheieturi, o bei, o păstrezi în sticluţe pe birou, mai iei cîte un premiu pe la vreun festival şi îţi poate da senzaţia că funcţionează. În plus, ia forma vasului în care este pusă. Pe la butoiul cu apă sfinţită trec mulţi patroni, directori şi brand manageri, secretare, şi chiar şi femei de serviciu, cu toţii vin să îşi dea cu părerea despre calitatea apei, convinşi fiind că ei sînt adevăraţi păstrători ai integrităţii mărcii sub care servesc. Există şi o casă de marcat în biserica absurdului, pentru că orice întîmplare absurdă se plăteşte, evident. 

Exact ca în cazul unei reclame pe care am filmat-o acum mai mulţi ani. În reclamă apărea un băieţel care purta un tricou în culorile curcubeului. Culmea, reclama nu era despre tricou, era despre altceva, dar în biroul directorului general în care aşteptam OK-ul se acumulase multă tensiune. Directorul, un peşte mare din lumea biznisului, avusese o zi mai dificilă în cîmpul muncii, lucrătorii nu performau conform strategiei impuse la nivelul

-ului, iar acum, peste toate astea, agenţia de publicitate venea să aprobe o reclamă în care un puşti era îmbrăcat prea strident. În faţa acestui curcubeu, toată argumentaţia agenţiei se prefăcuse în apă de ploaie şi, cu cît încercam să îl convingem că sîntem în

, că aşa se îmbracă adolescenţii în ziua de azi, cu atît mai mari erau nemulţumirile. Ştiam că domnul director era capricios, dar eu speram. Colegii mei sperau. Eu venisem încălţat cu aceiaşi pantofi în care mi se aprobase scenariul. Simţeam că am o şansă, dar tricoul curcubeu nu mă lăsa să trăiesc. Am gesticulat cît am putut despre tricou pînă în momentul în care s-a auzit vocea imperială a directorului: „Dar ce facem aici? Negociem? Trebuie să schimbaţi culoarea tricoului şi gata, o dăm pe post.“ 

Acesta era momentul în care speram că pantofii or să mă ajute, pentru că tricoul băiatului care apărea două secunde în reclamă putea fi schimbat doar într-un studio de post-producţie de la Hollywood. Nu aveam buget, nu aveam nimic. Aşa că tot directorul general a venit cu soluţia: filmaţi din nou. Pentru un curcubeu de două secunde? Ne-am mirat cu toţii şi am ieşit din sediu făcîndu-ne o cruce mare cu o mînă şi cu cealaltă ducînd telefonul la ureche ca să anunţăm casa de producţie că se reface totul. De ce? Din cauza unui tricou. 

De puţine ori în publicitate absurdul se întîmplă pentru că există prea mulţi bani, de cele mai multe ori el se întîmplă „pentru că educaţie lipsă“, „pentru că orgolii“ şi „pentru că frică“. Din fericire, există studii care arată că foarte puţină lume reţine reclamele pe care le vede de-a lungul vieţii. De obicei, reclamele memorabile nu au poveşti absurde în spate. 

Bogdan Răileanu este copywriter.

Mai multe