Cazul Teambuilding - Ce ne mai scoate din „bulă” și din casă?
Un film românesc lansat în septembrie anul trecut a depășit pragul psihologic de un milion de bilete vîndute în cinematografele românești. Raportat la populația țării noastre, se poate spune că 1 din 20 de români a mers la cinema și, judecînd după încasări, fiecare a plătit un bilet între 20 și 30 de lei ca să vadă Teambuilding. Cu alte cuvinte, au fost la mall să vadă un produs de entertainment. Și unde ar putea merge în altă parte, în condițiile în care pe toată suprafața țării noastre există mai puțin de 100 de cinematografe (dintre care doar șase dedicate filmului ca artă) și există orașe și chiar și județe mari fără un cinematograf funcțional, fie el și într-un mall? Un record absolut și o victorie pentru cei care l-au produs, promovat și distribuit, despre care nu s-a vorbit foarte mult în bula noastră preocupată în fiecare zi de alt subiect. Pînă la începutul acestui an, cînd filmul a avut premiera pe Netflix și a ajuns astfel în gura Facebook-ului.
Din orice unghi ai privi, a fost un subiect pe marginea căruia oamenii au putut arăta cu degetul și huli alți oameni, iar rețelele sociale, în special Facebook-ul, sînt mediul cel mai propice pentru asta. În fața unei tastaturi, în siguranța mediului personal, ascunși după identități create artificial, conversațiile sînt unidirecționale („asta e părerea mea”, „eu am rîs”, „filmele românești sînt o mizerie” etc.) și subiectul încă un pretext pentru a spune ceva despre tine. Temele de discuție nu mai au nuanțe, pînă se pierd într-un haos de opinii din care fiecare le alege doar pe acelea de care are nevoie pentru validare. Valul de păreri de la început de an a schimbat în vreun fel percepția asupra cinema-ului românesc? Au descoperit cei indignați de calitatea filmului Teambuilding alte filme românești, disponibile și ele pe platforme, care i-ar putea indigna mai puțin sau, Doamne ferește, le-ar plăcea? Și-au schimbat producătorii români perspectiva și au înțeles mai multe despre importanța campaniei de promovare și de distribuție a unui film? Au crescut bugetele de marketing? Regizorii români au devenit brusc mai interesați de un dialog cu publicul larg? La întrebările astea ne va răspunde timpul, dar îndrăznesc să spun că într-o măsură foarte mică, iar subiectul va fi uitat la fel de repede ca altele care au indignat Facebook-ul și cu alte ocazii.
De ce din septembrie pînă în ianuarie a fost atît de liniște pe marginea unui subiect care la începutul anului era pe buzele tuturor? De unde surprinderea și indignarea tuturor celor care au ieșit, din nou, să acuze – ori un public needucat care nu înțelege arta și cultura, ori valoarea cinema-ului românesc care, iată, iar a adus un film cu înjurături pe ecrane, de data asta cu succes? Din lipsa obiceiului de a merge la cinema regulat. După 15 ani de întîlniri cu publicul din România, fie el festivalier sau la coadă la popcorn în mall, îndrăznesc să cred că toată mirarea și toată indignarea vor reveni sub diverse forme. Evoluția tehnologiei în viețile noastre, accesul la tot mai multe platforme, doi ani de retragere în case și grupurile tot mai restrînse de oameni cu care schimbăm idei, însingurarea fiecăruia ne îndepărtează de realitatea majorității.
După șase ani la Bad Unicorn ajungem și noi undeva la peste 300.000 de bilete vîndute la filme de autor și am înțeles că avem în România un public pentru fiecare tip de cinema. Și pentru cel de entertainment, și pentru cel de artă, mai bogat în idei și mai revelator. Și că de multe ori poate fi același. Nu e nimic greșit în a te distra la Teambuilding sau a plînge la Close.
Sigur, nu vom avea niciodată bugetele de marketing pe care le-a avut Teambuilding și nici 100 de cinematografe la dispoziție. Dar cred că sîntem conștienți de faptul că Paulo Coelho vinde mai bine decît Cărtărescu, iar Smiley mai bine decît Enescu. Și e normal și sănătos să fie așa. Totul începe de undeva. Cultura majorității este importantă și cred că întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este cum facem să convingem măcar a zecea parte din publicul care a plătit bilet la Teambuilding și a învățat drumul spre cinema să revină. Cum coborîm noi „filmul de artă” de pe piedestalul creat artificial și-l arătăm cît mai multor oameni care vor descoperi cu ocazia asta că, de fapt, nu este ceva atît de greu de digerat și că îți oferă mai mult decît o oră de rîs artificial? Cum îi convingem pe „elitiști” că a merge la mall la cinema nu e o experiență tip Sodoma și Gomora și că vizionarea unui film alături de „plebe” nu e un chin, ci o ocazie de a ieși din propriul univers?
Mergînd mult mai departe, cred că valul Teambuilding care a trecut exact ca un val ar trebui să ne trezească, să ne învețe să privim mai mult în jur și să învățăm mai mult despre ceilalți, fie că ne convine sau nu la ce filme se uită, ce păreri au despre ele sau pe ce aleg să dea bani atunci cînd merg la cinema. Și să ieșim mai mult din case și din bulele noastre.
Monica Felea este distribuitor și promoter de film, co-owner la Bad Unicorn.