Cavalerismul desuet al războiului

Trebuie să admit că nu am crezut că războiul din Ucraina este posibil. Și că mi se păreau ridicole comentariile celor ce îl luau în calcul înainte de 24 februarie 2022. Motivul principal al (in)credulității mele era că nu vedeam nici un motiv serios al declanșării lui. Aveam impresia că Rusia era cea aflată în defensivă, după agresiunile din Crimeea, Donbas și Luhansk. De fapt, lucrurile stăteau tocmai invers.

Cînd a sosit ireala dimineață de 24 februarie, cu știrile ei care măreau cota incredibilului de la oră la oră, am rămas o vreme fără reacție. Războiul, cu toate avatarurile lui – bombardamente, atacuri de infanterie, lupte aviatice soldate cu aparate doborîte –, mi se părea total disproporționat față de fondul pe care se declanșa, oricît era el de tensionat. Singurul lucru pe care am reușit să îl îngăimez în sinea-mi a fost: „Bine-bine, dar nu mai există declarația de război?! Nu mai există ultimatumul?! Gata, ataci direct, fără să-ți formulezi pretențiile?”.

Debutul acesta „necavaleresc” al războiului are însă logica lui – și aici iarăși m-am dovedit defazat. Îmi amintesc de o observație mai veche a istoricului Tony Judt, care menționa undeva o inflexiune a comportamentului belicos occidental. De la Renaștere încoace, spunea el, statele europene combatante au încercat, în perioadele în care se puteau așeza la o discuție, să stabilească niște reguli de onoare în legătură cu prizonierii, cu civilii, cu tipul de armament folosit. Tentativele au avut succes, s-au stabilit convenții pe care guvernele au început să le respecte. Aceasta pînă la momentul Marelui Război, cînd au apărut și primele rateuri. Adversitatea urca încă de atunci pînă la punctul în care nu mai contau angajamentele anterioare. Ștacheta moralității a căzut și mai mult în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care prizonierii au fost lăsați să moară de foame, civilii erau executați, totul culminînd cu marea oroare a Holocaustului. Pe această pantă regresivă s-au înscris apoi și cele două conflagrații care s-au petrecut de-atunci pe continentul european: războiul din fosta Iugoslavie și cel de azi din Ucraina, fiecare cu atrocitățile lui, cu mențiunea că în Ucraina abia de acum acestea se vor lăsa descoperite la reala lor amploare.

Semnificative sînt, de pildă, instrucțiunile țarului Alexandru I către armata sa care la 1814 intra victorioasă, alături de a celorlalți aliați, în Paris, pecetluind astfel soarta lui Napoleon. Să vă purtați frumos, le spunea țarul ofițerilor ruși, să nu cumva să faceți de rîs numele Rusiei; și a fost ascultat, nu doar de ofițeri, ci și de soldățime. O sută de ani mai tîrziu, cînd se petrece genocidul armean, diferența de preocupare, fie numai și pentru imagine, este clară. Se pot aduce multe explicații. Una dintre ele ar fi că, la începutul secolului al XIX-lea – și nu numai pe-atunci –, elitele rusești erau parte a elitelor europene. Abia după lovitura de stat bolșevică, Rusia s-a extras din formula europeană de securitate și a optat pentru izolaționismul din care nici astăzi nu a ieșit. Dar o asemenea argumentare nu explică decăderea generală a codului comportamentului militar. La aceasta au contribuit în măsuri diferite mai multe națiuni occidentale, nu numai rușii. Lăsîndu-i deoparte pe sovietici și pe naziști, care rămîn totuși lideri în acest clasament întunecat, îi pot menționa, limitîndu-mă la cel de-al Doilea Război Mondial, pe britanici și americani, cu bombardamentul comun al Dresdei, sau pe americani, cu bombardamentele nucleare de la Hiroshima și Nagasaki.

De la Darwin încoace – dar și înainte, deși nu la un nivel atît de generalizat –, în Occident și-a făcut loc un pariu al progresului. Darwin a contribuit semnificativ la un fel de popularizare a noțiunii de progres prezentă în filosofia lui Hegel, dar nu numai a lui. Teoria evoluționistă, care se bazează printre altele pe principiul că doar cei adaptați supraviețuiesc, conține ideea că și oamenii, ca și alte specii, se perfecționează în timp. Cu alte cuvinte, că și ei progresează. Iar progresul a fost interpretat, se pare în mod ilicit, și la nivel moral. Occidentalii au crezut că au evoluat moral, că există etape definitiv depășite. Secolul XX a demonstrat însă contrariul. Așa cum, în plină fervoare creștină, occidentalii au fost capabili de masacre, în plin ev evoluționist au demonstrat că sînt în stare de regresiuni la fel de ample. În Asia și Africa, după cum au arătat reportajele lui Bernard-Henri Lévy, războaiele au continuat netulburat și în pandemie, și iată că nici Europa nu face excepție. Progresul și, implicit, regresul în privința unui cod al confruntărilor sociale violente rămîn noțiuni relative, valabile doar pe perioade determinate.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.