Catalizarea conflictelor

6 iulie 2006   Tema săptămînii

Să fie oare fotbalul zilelor noastre echivalentul a ceea ce romanii vedeau la spectacolele gladiatorilor? Acel circenses de care nu se puteau lipsi locuitorii lumii aşa-zis civilizate... Lucrurile par a fi evidente şi astăzi pentru că omenirea se află permanent sub presiunea pulsiunilor agresive pe care este nevoită să şi le gestioneze în funcţie de exigenţele culturii în care trăim. Ne putem gîndi la coridele care încă au mare succes, fiind de fapt o formă mai blîndă a sporturilor sîngeroase cu miză fatală din Antichitate. Nu sînt un simpatizant al fotbalului, dar trebuie să admit că face parte din cultura societăţii contemporane. Se pot vedea foarte des mulţimi de oameni care pe stadioane sau în faţa televizorului îşi susţin jucătorii favoriţi cu pasiune trăită pînă la identificare primară, adică se transpun întrutotul, fără graniţe, în pielea personajelor. Este cunoscut faptul că formele de competiţie sportivă catalizează de multe ori conflictele dintre diverse ideologii, rase, religii, doctrine politice, culturi diferite, ţări mai mult sau mai puţin vecine. Datorită succesului pe care îl are prin faptul că este un sport dinamic cu reguli de joc simple, fotbalul este în general un fenomen pozitiv, acţionînd ca un reglator social, ca o supapă pentru violenţă, tocmai prin rolul de deplasare a instinctualităţii distructive şi belicoase, pe care fiecare o purtăm în noi. Adică, nu mai purtăm războaie ca să ne ucidem reciproc, ci ne înfruntăm pe gazonul verde. Aş compara două evenimente petrecute pe stadioane: recentul măcel/meci dintre două foste mari imperii Olanda-Portugalia şi stadioanele din Afganistan, care au fost folosite în alte scopuri decît cele sportive, culminînd cu locuri pentru execuţii publice. Aşadar, avem de-a face cu două forme de agresivitate: una descărcată direct şi genuin, iar alta sublimată într-o formă simbolică, fără urmări grave şi cu un larg accept social. Pentru estompare s-au încercat reglementări legislative în care se stipulează că galeriile echipelor, care vor afişa comportamente obscene, violente sau scandări rasiste, vor fi sancţionate, amendate etc. Sîntem nevoiţi să admitem că este dificil de controlat aşa ceva, pentru că cei foarte înfocaţi şi "pasionaţi" de astfel de manifestări zgomotoase, în tribune şi în afara lor, trăiesc intens tocmai această plăcere: descărcarea preponderent verbală şi uneori fizică a ostilităţii. Ambivalenţa afectivă pe care o resimt în faţa sportului-rege ţine de eşecul parţial al acestui joc fascinant. Pe de-o parte linişteşte, calmează pe unii prea pătimaşi, dar pe de altă parte este un pretext pentru hooligans, indivizi cu un exces de agresivitate şi care debordează mai ales atunci cînd apar frustrări legate de echipa favorită care pierde. Sînt încîntat totuşi să văd că există mijloace de inhibiţie a violenţei, păstrîndu-se astfel spiritul de fair-play al acelor gentlemani care au inventat fotbalul modern: recunoaşterea superiorităţii adversarului, aplauzele spectatorilor echipei adverse, jucătorii care-şi dau mîna, lipsa gardurilor foarte înalte care izolează tribunele de gazon. Tot aici poate fi inclusă schimbarea tricourilor, care mi se pare a fi o formă de comunicare, de empatie, prin alternarea identităţii într-un schimb reciproc. Adesea m-am întrebat cum ar fi dacă omenirea ar reuşi să-şi devieze nevoile distructive către activităţi mai inofensive? Se pare că, dacă vrem să ne apropiem de o astfel de stare utopică, sportul este una din soluţii. Totuşi, sînt convins că oricîte olimpiade, campionate europene şi campionate mondiale de fotbal s-ar organiza, conflictele şi războaiele nu vor dispărea cu totul, dar efectul deplasării agresivităţii este semnificativ. Mă gîndesc că poate ar trebui impus ţărilor participante la competiţii să înceteze, pe perioada desfăşurării lor, orice activitate beligerantă, în spiritul olimpiadelor antice. Poate că acesta este mesajul încă exasperant al Atenei de atunci: Luaţi o pauză, oameni buni!

Mai multe