Casting de bărboşi

Un singur produs de pe rafturile românești ar cere neapărat o reclamă cu un personaj bărbos: laptele Pilos, brand-ul lui Lidl. Asta ca să încep destinzînd atmosferă cu o glumiță lingvistică de doi bani. But seriously: cerîndu-mi Dilema veche socoteală apropo de recenta avalanșă de bărbi din publicitatea românească, am decis să dau curs somației și să explic întreagă situațiune.

În primul rînd, e bine să știți că tot ce se întîmplă se întîmplă în ciuda dovezilor științifice. Cercetările de piață întreprinse de unii dintre clienții maniaci ai agențiilor de publicitate relevă faptul că românii sînt, în majoritate, mai degrabă mefienți față de purtătorii de barbă. De ce au ei mai puțină încredere într-un bărbos e totuși neclar, căci, presați să dea o explicație, oamenii scot pe gură lucruri de genul „mi se pare că un om cu barbă are ceva de ascuns“. Unii sînt de părere că asta vine din comunism, de cînd statul se lupta cu bărbile și cu pletele, iar bărboşii erau nu doar rari, ci și „antisistem“ – deci, mai degrabă de evitat. Alții cred că e ceva mult mai adînc, de pe vremea cînd bandiții din codri nu prea aveau timp de pămătuf, oglinjoară și Gillette Mach 3.

Deci bărbile nu au înflorit pe micile și minusculele ecrane că urmare a vreunor avantaje subliminale decelate de marii sforari ai marketingului – dimpotrivă. Inflația de bărbi pașoptiste are la bază un motiv benign și cam penibil.

Înainte de a filma o reclamă, producătorii, agenția de publicitate și onor clientul lor de la compania care vrea să-și facă reclamă se întîlnesc la un așa-numit PPM („pre-production meeting“) unde discută pe îndelete fiecare aspect al reclamei. Evident, un punct important din agendă este alegerea distribuției – „casting-ul“, cum i se zice. Și se uită împreună la nenumărate probe date de o sumedenie de indivizi care nu ezită să-și ofere trupul pentru a fi sacrificat pe altarul comerțului.

Ei bine, PPM-ul ăsta e momentul în care nu prea mai înțeleg cum vine treaba asta cu genele. Adică la alegerea femeilor din reclame nu ai niciodată grave probleme. Româncele sînt mai degrabă drăguțe și simpatice. Păi, și atunci – știind că băieții seamănă mult cu mamele lor – de ce mama naibii casting-ul de bărbați e o activitate atît de ingrată la noi?

Dacă nu cauți Adonişi pensaţi (culmea, cocălărei din ăștia mai găsești!), e dezastru absolut la casting-ul de bărbați. Distruși timpuriu, feţe de fazani, ochi morți, bărbii inexistente, frunți triple. Scobari, ţari și ţipari. Mărul lui Adam cît pepenele lui Adam. Guși făcute din pîine, cefe făcute din grătare. Picînd invariabil fie în „prea tînăr“, fie în „prea bătrîn“.

Moment în care – Deus ex machina! – a apărut din nou barba în reel-urile de casting. Mă rog, nu „a apărut“, ci a devenit din nou „culturalmente acceptată“, astfel încît un procent considerabil din cei care vin la casting au pe obraji ceva ce variază între „o lună fără lamă“ și „Ra-Ra-Rasputin“. Iar efectul bărbii este magic: oamenii care înainte erau „prea tineri“ acum sînt numai buni ca „vîrstă percepută“; iar cei care erau „prea bătrîni“ acum sînt „mmm… OK, dacă îi mai aranjăm un pic!“. Pinguinii fără bărbie acum poate că au o bărbie undeva prin adîncul bărbii lor – sau cel puțin așa îți șoptește creierul tău care a plecat după fenta hirsută. Slabii sînt mai grași, grașii sînt mai slabi. Oameni care „n-au armata“, acum pare că au făcut-o. Gușa de pîine e și ea camuflată. Plus că barba parcă le dă un pic de „maturitate responsabilă“ multor fugiți de acasă. Multe reclame cer un „tată de familie“ și barba transformă ca nimic altceva un loser într-un pater familias pasabil.

Multă lume crede că hipsterii bărboși de pe panouri sînt acolo tocmai pentru că au fost aleși de alți hipsteri ca ei din agențiile de publicitate (sau de gagicile lor din agențiile de publicitate). Dar – cu relativ rare excepții – ultimul cuvînt îl au clienții. Care sînt preponderent niște femei normale și responsabile, trecute de 35 ani și care știu prea bine că oamenii din blocul 59/3, scara C, tronson 2 nu visează la cvasi-pădurari portlandezi. Și care știu și despre research-urile alea de care v-am povestit la început.

De fiecare dată, clienţii intră la PPM cu gîndul că au să găsească pentru reclama lor vreun semi-Clooney sau un sferto-Gosling. Dar se mulțumesc pînă la urmă cu un fel de strănepot de-al lui Nicolae Iorga. Noroc cu barba aia. 

Şerban Alexandrescu este asociat în agenţia de publicitate Headvertising.

Foto: Ioana Bîrdu