Casa Regală îmi aduce o rază de speranţă

Dumneavoastră aţi scris o serie de articole în ziarul Adevărul despre rege şi monarhie, foarte critice. V-aţi schimbat în vreun fel opinia faţă de ce consideraţi atunci? 

Eu am fost crescut în spirit monarhist. La 30 decembrie 1947 şi în serile următoare, locuind aproape de Piaţa Victoriei, stăteam cu părinţii mei pe Şoseaua Kiseleff crezînd că va trece regele spre gara Băneasa. Mi se pare că nici nu mai era în Bucureşti, asta era presupunerea noastră acolo, şvoiamţ să îl petrecem măcar cu privirea. Ulterior, e adevărat că am devenit republican în convingeri, crezînd sau reproşînd monarhismului în special constituirea de camarile şi rolul camarilelor în viaţa politică şi socială. Experienţa celor 20 de ani de dictarhie (democraţie-anarhie) arată că reţetele democraţiei în România, nu ştiu de ce, nu prind. Am început chiar să am îndoieli dacă nu au ceva intrinsec fals, intrinsec nevalabil, şi spun asta pentru că am a ne reproşa nouă, românilor, o parte din eşecul experimentului democratic din aceste două decenii, pe metehne de mentalitate şi de moralitate naţională, de etos, dar în acelaşi timp nu pot observa că, la scară mai mică, o parte dintre fenomenele negative ale democraţiei se manifestă şi în democraţii avansate. Şi există în mine un vierme de îndoială care mă face să mă întreb dacă nu cumva asta se trage din faptul că modelul democratic iniţial, în cetăţile greceşti, a fost conceput de populaţii sudate, oameni care se cunoşteau între ei, pe cînd în aglomerările comunităţilor contemporane, alegătorul – temelia democraţiei – ştie în foarte mică măsură pe cine votează.

În al doilea rînd, mai observ că, atunci cînd un laic se află în cea mai înaltă magistratură, dacă nu are foarte mult bun-simţ, foarte multă stăpînire de sine, foarte multă capacitate de a nu se lăsa corupt de putere, rezultatele sînt deseori nefaste. Tentaţia coruperii de putere prinde foarte uşor.

Aşa că eu compar tot mai mult monarhia cu acel simbol al kipei la evrei, băscuţa aceea pe care şi-o pun pe creştet şi a cărei explicaţie religioasă este de a nu uita niciodată că mai e cineva deasupra ta. În aceste condiţii, rămînînd republican, pînă una-alta, adesea mă gîndesc că o magistratură, o funcţie în stat cu valoare simbolică a kipei ar reprezenta un element care să-l facă pe magistratul care deţine puterea la cel mai înalt nivel să nu uite că mai e ceva deasupra lui. Ce mă reţine (şi nu opinez cu rezervă sau nu mă întorc indecis la părerile mele anterioare) sînt două lucruri – unul este că în multe monarhii, datorită chiar a regulii sîngelui albastru şi a sîngelui închis, intervin, din păcate, fenomene de degenerare biologică, genetică, medicală. Regula sîngelui albastru are acest viciu intrinsec.

A doua reţinere e legată, mărturisesc sincer şi cu oarecare sfială, de opinia populaţiei. Eu nu mă consider om politic şi în orice caz nu am de gînd să îmi mai continui cariera dincolo de această legislatură de parlamentar. Om politic înseamnă să ai obiective politice. Eu n-am. Deci nu din calcul electoral populist, ci pur şi simplu pentru că mă raportez, în luările mele de opinie publică, la un anumit auditoriu. E vorba de o consonanţă cu opiniile lor şi am în jurul meu oameni foarte respectaţi, rude, care nu simt încă sau nu au aceste îndoieli sau nu optează încă pentru soluţia monarhică. De aceea nu pot să spun că abandonez poziţia republicană.

Mă preocupă în continuare această îndoială şi această obsesie, a kipei, această obsesie că societatea, mai ales societatea românească, în halul de degradare în care a ajuns, nu va ajunge niciodată să înceapă să se redreseze, dar în primul rînd mă preocupă dobîndirea acestei conştiinţe pentru cel care este împins în sus, dar pornind de la alegătorii lui, că nu este buricul pămîntului, că există ceva abstract deasupra lui. Vreau să mai spun, revenind la Casa Regală a României, că apreciez foarte mult, ca republican, dacă vreţi, dar nu numai – ca om, ca român – reacţia ei la situaţia naţională, îmbinarea de decenţă şi rezervă cu povaţa şi cu încurajarea, aş zice chiar că, uneori, îmi aduce în proiecţiile mele foarte pesimiste, cu privire la viitorul pe termen scurt şi mediu al poporului român, îmi aduce o rază de speranţă, în sensul că (acestea) sînt personalităţi consecvente, în primul rînd. Pentru că îmi mai vine în minte o virtute a monarhilor buni şi, dacă vreţi, parţial ţine de monarhie, şi anume elementul constanţei.

Consecvenţa pentru mine e principiu de viaţă, dar extrapolez mereu şi consider că orice popor, de la individ la marea comunitate naţională, are de cîştigat dacă ştie să fie constant şi consecvent unor principii. Nouă, românilor, ne lipseşte foarte mult constanţa, consecvenţa şi principialitatea şi, cum spuneam, simbolul monarhic este şi un simbol al constanţei, ba uneori zic că Trahanache a fost caricaturizat de actori, prin interpretare, şi de regizori. În realitate, obsesia lui, a lipsei de principii, stîlcit cum o spunea, este un lucru foarte tragic.             

a consemnat  Ruxandra Irina CIOCÎRLAN

Din presa vremii...

Fir-ai al naibii, Majestate!

„Fir-ai al naibii, Majestate, că rău mă mai speriaşi! Păi, ce cauţi Matale, ca şi anul trecut, tot pe furiş, aproape de graniţa României, taman acum, cînd se afumă Capitala cu petarde şi lacrimogene, cînd minerii, mîndrii bărbaţi ai adîncurilor, şi-au lăsat trăscăul ca să mişculeze cocteiluri Ribbentrop sau Molotov, că tot aia e! Tocmai acum să vrei să vii matale coşcogeamite căpăţîna încoronată, p-aci printre anarhişti şi zăpăciţi de cap, de foame şi de privatizare, să ce? Să faci ordine?“

(Sergiu Andon, editorial  în Adevărul, 28 septembrie 1991)


„Vai ce bucurie pe noi, monarhiştii, că vă vedem, în sfîrşit, dragă Majestate! De unde pînă cînd am ajuns eu monarhist? Hai să nu răscolim trecutul, Sire scump! Dacă v-apucaţi de aşa ceva, vă prinde paştele celălalt, al cailor, în deplasare, pentru că numărul adoratorilor dv. o să crească foarte mult, fiindcă românul imparţial se dă repede cu puterea (...). De fapt, eu am mai spus că aş fi fost demult monarhist, dar mă deranjează că la curtea regală apare camarila. (...) Camarilă se poate forma, vei spune, şi la curtea prezidenţială, ba şi pe lîngă guverne (...) Numai că, spre deosebire de camarilele aciuate sub blazon, camarilele republicaniste mai ştiu puţin şi de frică, se mai înfiorează din cînd în cînd cu perspectiva înlocuirii, se mai tem de «critică şi autocritică», de Garda Financiară, de oprobriul public. (...) Nu văd de ce n-aş fi monarhist. Numai să nu-mi pretinzi să ies la defilare! Pe de o parte, că sînt sătul de mitinguri şi parăzi, pe de alta, că mi-e frică de bîză. ...Bîza e, aşa, un fel de manipulare mai mică (...). Dacă chiar vrei să joci ceva, ieşi pe Lipscani, unde domneşte egalul matale, Regele Romilor, şi joacă alba-neagra, că pare-se că ăsta e viitorul nostru. Să trăieşti şi să ne laşi să trăim, Majestate!“

(Sergiu Andon,  „Feriţi-vă de bîză, Majestate“,  editorial în Adevărul,  26 aprilie 1992)

Tema acestui dosar a fost discutată în emisiunea "Punerea pe gînduri" la RFI România joi, 9 iunie. O puteţi asculta aici.