Cărţi şi întîlniri recente

Deseori am sentimentul că sursele de bucurie sînt inepuizabile, numai să avem noi antenele pe lungimea de undă potrivită. De pildă, una dintre cele mai recente plăceri (re)descoperite este aceea de a mă juca; în nisip sau cu maşinuţe, cu motociclete sau cu piese lego... Nu singur, desigur, ci împreună cu Filip-Rareş, fiul meu. Ne jucăm şi îi urmăresc prospeţimea, candoarea, imaginaţia. „Cînd merg, melcii parcă dau cu mopul“, spune el. Mă amuz. Aş urmări spectacolul copilăriei la nesfîrşit, căci timpul parcă se suspendă. E ceva asemănător cu starea care te cuprinde cînd citeşti o carte bună. Probabil că nu întîmplător îmi vine în minte imaginea cărţii. Privind retrospectiv, realizez că una dintre plăcerile constante şi fără echivoc este cea a lecturii. Dacă am putea alege activitatea în cursul căreia să ne surprindă sfîrşitul lumii, aş prefera să fiu cu nasul în carte...

De patru sau cinci ani am descoperit un lucru care m-a uimit, anume că am un public. Adică există oameni care se bucură cînd îmi citesc cărţile şi care îmi scriu sau mă sună să-mi împărtăşească impresiile. Aceasta nu mă poate lăsa indiferent. Am descoperit plăcerea de a mă împrieteni cu oameni necunoscuţi, vorbind despre personajele mele, întîmplări sau idei, despre autorii care ne-au sucit minţile. Nu sînt un ursuz, mă dau uşor la vorbă, mai ales despre literatură. În sporovăiala lejeră, uneori ţîşnesc idei ce poartă stări stranii ori iluminează cărări puţin umblate. Cel mai adesea urmează o tăcere deloc plicticoasă, în care fiecare îşi rumegă surpriza. Desigur, nu cu toţi ajung să tac împreună. Uneori doar împărtăşim sentimentul de castă a iubitorilor de literatură, ceea ce nu-i de ici, de colo.

Alteori se întîmplă lucruri care mă emoţionează ori mă copleşesc de-a dreptul.

La Braşov, la lansarea romanului Cum să uiţi o femeie, o cititoare mi-a lăsat în schimbul autografului o portocală. La Bruxelles, o bistriţeancă autohtonizată mi-a strecurat o sticluţă cu pălincă adusă de la ea de acasă (îţi aminteşti, Nicoleta Esinencu, ce bună era?). La Suceava, după ce am stat la taifas, o tînără mi-a mărturisit că tocmai o ştersese din spital ca să poate ajunge la lectură, lăsîndu-mă cu gura căscată. Instinctiv am măsurat-o din cap pînă în picioare: nu, nu era îmbrăcată în pijamale.

Înainte de Paşti, m-a sunat Ruxandra, o cunoştinţă de pe Facebook. Sosise în Bucureşti împreună cu soţul său, italian, şi ar fi vrut să tragă o fugă la Iaşi pentru un autograf. A doua zi. I-am spus că nu ştiu dacă merită călătoria, destul de lungă şi obositoare, de vreme ce eu la prînz urma să plec cu familia din oraş, biletele erau deja luate. N-am fi avut mai mult de două ore la dispoziţie să stăm de vorbă şi eventual să le arăt cîte ceva din urbe. Mi-a spus că totuşi se vor porni dis-de-dimineaţă, vrea neapărat să vină fiindcă nu ştie cînd va mai ajunge în România. Puteam să nu fiu de acord? Ei bine, a doua zi chiar a fost la Iaşi. La doişpe fără un sfert. Eu peste jumătate de oră trebuia să plec. Ruxandra era bucuroasă şi emoţionată, vorbea încontinuu. Soţul ei s-a fotografiat cu Filip, căruia îi plăceau ochelarii lui de soare. Mă simţeam vinovat că nu puteam sta mai mult. Am început să-i consiliez ce să mai viziteze din oraş, lucruri minunate, evident, să le atenuez eventualul sentiment că bătuseră atîta drum degeaba. „Ah, nu, nu avem timp de vizitat, trebuie să ne întoarcem la Bucureşti, mîine dimineaţă avem avion“ zice Ruxandra. „Şi apoi mai e şi problema cu permisul, în oraş e riscant“ continuă ea. „Ce permis?“ „Fiindcă ne grăbeam să ajungem încoace, ne-a luat poliţia carnetul“, a explicat ea, îmbujorată.

În fine, cea mai recentă întîmplare cu cititori s-a petrecut de curînd la Salonul de carte de la Torino. Mă obişnuiesm să dau semnături pe cărţi în italiană sau în româneşte, cînd, deodată, văd în faţa ochilor Je suis une vieille coco!, varianta franceză de la Sînt o babă comunistă!. Doamna din faţa mea vorbea foarte bine româneşte, însă cu uşor accent străin. Îmi explică că e româncă şi locuieşte în Franţa de ani buni, unde lucrează la Air France. Auzise că vin la Torino la Salon şi, fiindcă nu reuşise să ajungă la Tîrgul de carte de la Paris pentru autograf, şi-a aranjat un zbor în Italia, luînd şi cartea cu ea. Îmi explica zîmbind frumos, iar mie nu-mi venea a crede. Mă uitam la ea şi nu-mi venea a crede. Mă uitam la ea. „Îmi daţi, totuşi, un autograf?“, zicea ea, amuzată.

Dan Lungu este scriitor.

Foto: M. Grecea