Carnea de cal şi suspecţii de serviciu
- din amintirile recente ale unui corespondent român pentru ziare engleze -
Le luăm joburile, le furăm portofelele, uneori le ocupăm şi casele, după ce abuzăm sistemul de ajutoare sociale din care unii concetăţeni, fără şcoală şi fără joburi, îşi ridică palate suflate cu aur. Obişnuită cu astfel de titluri (şi documentări excepţionale, de altfel) şi de galerii de imagini în relatările presei britanice despre România, primesc, în ianuarie, un telefon de la unul dintre ziarele englezeşti, care mă anunţă că dorinţele şi preferinţele concetăţenilor mei care vor să scape de sărăcie şi să caute un trai mai bun în ţările europene din Vest îi interesează foarte mult, motiv pentru care vor trimite echipe de jurnalişti care să ia pulsul străzilor, al pieţelor, al universităţilor, al sociologilor şi al cui se mai găseşte de întrebat şi interpretat pe la noi.
Aroganţa londoneză şi noroiul din Bucureşti
Primul gînd care îmi vine: ăstora le-o fi trebuind comunităţi de romi. „Nu. Multe ziare au alimentat asta. Nu mai vrem să scriem şi noi. Vrem să vedem dacă într-adevăr românii vor să vină în Marea Britanie şi de ce. Că sînt alte state UE care o duc mai bine decît noi“ – îmi spune Peter S., trimisul The Telegraph la Bucureşti. Aveam de-a face cu unul dintre ziarele quality din Anglia, urmînd ca pulsul străzii să spună adevărul. Nu mă reîntorsesem de prea multă vreme în ţară, după mai bine de doi ani de viaţă cu ceru-n cap, multă ploaie şi preţuri de cinci ori mai mari decît acasă, într-un stat membru vechi şi divizat, dar norocos că era gazda instituţiilor europene contribuitoare. Nu-mi era prea clar dacă românii ar mai vrea să emigreze. Cu atît mai puţin dacă ar alege Londra. Motiv pentru care aveam să aflu, odată cu englezii şi cu inima strînsă de ce ar putea să scrie, care sînt destinaţiile favoritate ale concetăţenilor mei, pe timp de eurocriză. Peter era extrem de tolerant: ne vedea săraci, dar nicidecum nu privea arogant, nici măcar bălţile amestecate cu noroi, PET-uri şi resturi de zarzavat din Piaţa Obor.
De două ori mi-au furat portofelul la Londra
Fotografa, o londoneză care îmi mărturisise că nu se vede trăind în alt oraş şi că deja nu se mai simte ca acasă în propria-i ţară din cauza emigranţilor, era ceva mai critică. Avea prietene poloneze despre care vorbea cu drag. Avea însă ceva pe suflet legat de români. „Doar de două ori în viaţă mi s-a furat portofelul. De fiecare dată, au fost cetăţenii de naţionalitate română care cerşesc pe lîngă metrou.“ Încerc să o consolez: şi mie mi l-au furat la Bruxelles. N-a ţinut. „Londra nu este pentru oricine. Să vii acolo, să o iei de la capăt, să lucrezi sub nivelul la care eşti pregătit pentru că nu vei putea obţine din prima recunoaştere... e complicat. În plus, e plin. E atît de plin şi atît de scump, încît eu nici nu pot visa să-mi cumpăr vreodată un apartament în Londra“ – îmi mai povesteşte fotograful.
E prea scumpă, dom’le, ţara dumitale
Încep documentarea în Bucureşti. Opresc oameni mai săraci sau mai bine îmbrăcaţi, mai tineri sau mai în vîrstă. Intru în baruri şi mă aşez cu englezii la vorbă. Toţi românii sînt cu adevărat prietenoşi, frumoşi şi deschişi. M-am bucurat să redescopăr asta. În plus, vorbesc destul de bine englezeşte foarte mulţi dintre ei. Mă încearcă un soi de mîndrie. „Nu dom’le, nu vreau în Anglia.“ „E prea scump la dumneavoastră. Sînt ţări mai aproape de noi, mai ieftine.“ „Acum, oricum nu mai merge bine nicăieri. Dar în Anglia e cel mai scump“ – îi răspund lui Peter mai mulţi studenţi români. Nici tinerele studente la Ştiinţe economice ori la Litere nu erau mai entuziasmate. Să încercăm la Informatică. Intru în Facultatea de Informatică şi găsesc un amfiteatru plin de studenţi. Îmi spun: excelent. Măcar ăştia, dacă vor să plece în Anglia, ar fi bine primiţi şi bine plătiţi. Surpriză. „Nu ştiu dacă merită. E prea scump pentru ce cîştigi. Aş sta, să spunem, doi ani, dar apoi aş merge în Germania. Poţi face mult mai multe la nemţi“ – explică un concetăţean căruia Marea Britanie i-ar spune „da“ cu braţele deschise. Matematicienii recunoşteau marile calităţi ale sistemului de educaţie britanic şi aveau, unii dintre ei, planuri pentru a merge la studii. Nimic mai mult.
Englezii, prazul şi speculanţii din Piaţa Obor
În sfîrşit, oamenii simpli. Îi duc pe oaspeţi în Piaţa Obor. Ionuţ, care vindea linguri de lemn, devine prima atracţie a jurnaliştilor englezi. După ce facem cuvenitele cumpărături turistice, Ionuţ e luat la întrebări. Ai vrea să pleci din ţară? „No, şhine nu vrea, doamnă... Am şi fost plecat, în Jermania. La construcţii. Mi-am făcut casă cu banii de acolo“ – spune Ionuţ. „Ai mai pleca, de exemplu, în Anglia?“ „Io ştiu? Io aş pleca, da’ am auzit că nu ne mai vrea Regina.“ Cercetarea de teren e întreruptă de cîţiva cetăţeni îndesaţi în geci negre de piele, cu dinţi de aur şi unghia mică lungă. „Aveţi autorizaţie?“ Paznici nu erau, ci nişte păzitori clandestini de marfă ori speculanţi. „Hai, dom’le, să nu ne facem de rîs acu’. Ăştia sînt englezi, pun şi ei nişte întrebări. N-au treabă cu piaţa, nu sînt investitori“ – îi spun complice liderului grupului de interese din sudul Pieţei Obor. „Bine, dar nu pozaţi marfa“ – îmi spune, făcînd semn către fotografa care, uimită, poza, curioasă, nişte tălpici şi nişte praz – cea mai mare ceapă pe care o văzuse englezoaica vreodată. Oh, greu cu transparenţa în spaţiul public.
Don’t come here. It’s full!
Relatarea englezilor avea să sune absolut obiectiv. Colegii lor de la tabloide continuau, însă, să sperie populaţia cu panica valurilor de români şi bulgari care ameninţau să vină peste cîteva luni. La scurt timp, frustrările şi relatările se înmulţesc şi culminează cu aşa-numita campanie secretă pe care ar fi pregăti-o unii politicieni, cu afişe prin care să-i convingă pe estici că nu mai e loc în Marea Britanie, şi chiar dacă ar fi, e urît de tot în ţara lor. După celebrul slogan „Don’t come here, it’s full“ şi inspirata campanie românească a ziarului Gândul, sub sloganul „Why don’t you come over?“, tirurile din presa internaţională nu se opresc. Orice fac nasol românii în Vest e preluat, detaliat, documentat, pe larg relatat.
Ghinionul face ca exact în aceeaşi perioadă, trei concetăţeni români şi complicii lor să nu aibă altceva mai bun de făcut decît să se apuce de furat tablori preţioase de la muzeul din Rotterdam, Olanda. Evident, ştirea e preluată în marile ziare din Occident. Nici astăzi, tablourile n-au fost recuperate, iar Olanda cheltuie bani cu procurori şi poliţişti, la Bucureşti, în încercarea de a recupera pînzele de milioane de euro, în timp ce se felicită că nu ne-a lăsat în Schengen.
Carnea de cal: în căutarea abatorului şi a mafioţilor
După ce contraatacul românesc plin de ironie la adresa englezilor este dus mai departe de site-ul Gândul (cea mai bună a fost aia cu „Jumătate din femeile noastre arată precum Kate. Cealaltă jumătate – ca soră-sa.“), nenorocul loveşte din nou: englezii găsesc carne de cal în lasagna, iar francezii spun că au avut contracte cu românii, de unde luaseră carcase. La cîte bube în cap aveau conaţionalii noştri şi la cîtă nepăsare manifestăm noi faţă de etichete, scenariul părea extrem de probabil. Nici nu a fost nevoie ca francezii să afle rezultatele testelor că primesc alte telefoane: vrem tot, orice, cît de multe detalii: cîte abatoare sînt, ce faceţi voi cu caii, unde îi vindeţi, cum îi mîncaţi, cît aţi exportat în UE, cu cît îl vindeţi... şi zeci de alte întrebări jurnalistice care veneau, unele peste altele, de la editori englezi. În 12 ore, aveam să aflu toate detaliile destinului calului, din hamurile cu ciucurei de lînă roşie, pînă în lasagna englezului. (Le mulţumesc, pe această cale, tuturor medicilor veterinari care au avut răbdare şi mi-au explicat traseele cărnii, procedurile de tranşare, detalii despre abatoare etc.). La 16 ore de la declanşarea alertei, făcusem lista tuturor posibilelor abatoare suspecte, legături, patroni, sedii. Doar că erau în trei colţuri diferite ale ţării, şi nici o confirmare oficială. Vine şi prima nedumerire jurnalistică englezească: adică vrei să spui că, de fapt, carnea care se pune în mîncare provine de la cai care nu mai pot de muncă? Şi cum adică îi folosiţi la transport de persoane? Dau explicaţiile legate de obiceiurile tradiţionale. Şi pe cele legate de nivelul de trai. Englezii sînt, evident, oripilaţi. Anticipez că tabloidele se vor duce direct la scandalul cailor sălbatici şi bolnavi de la Pădurea Letea, de acum doi ani. Nici măcar nu au mai căutat răspunsuri, ci au trecut direct la titluri: cai bolnavi de SIDA în farfuriile noastre? „Romanian gangsters, nicknamed the Horse Mafia, buy up animals that roam free and work horses to sell to slaughterhouses for a huge profit.“ (Gangsteri români din Mafia Cailor iau caii sălbatici sau pe cei folosiţi la muncă şi îi duc la abatoare, făcînd profituri uriaşe, potrivit unei investigaţii a Mirror.) Aşteptările jurnaliştilor englezi, care aveau să ajungă în Bucureşti şi să se năpustească asupra abatoarelor româneşti, erau, aşadar, foarte mari. Cu abatoarele rezolvasem, dar cum dau de mafioţii de cai? Se pot spune multe despre presa engleză, dar nu că nu ştie să pună toate întrebările care ţi-ar trece prin minte. În plus, jurnaliştii lor, spre deosebire de mulţi dintre cei rămaşi printre ai noştri, nu pleacă de la faţa locului (da – fac teren cu adevărat şi da – au şi bani pentru asta), pînă nu întorc povestea pe toate feţele. Sînt perfecţionişti, vag agresivi, curioşi, ambiţioşi şi plătiţi la timp.
Cum a salvat demisia Papei escaladarea scandalului cărnii de cal
Spre bafta englezilor, găsesc unul dintre abatoarele româneşti care au vîndut carne de cal prin doi parteneri ai săi, în Franţa. Vorbisem chiar cu proprietarul afacerii, un om simplu, destoinic şi foarte sincer. Aveam emoţii pentru el. Mă şi gîndeam cum avea să se trezească, în doar cîteva ore, la poartă, la capătul satului Roma de lîngă Botoşani, cu jurnalişti de la cele mai mari ziare englezeşti (între timp, ni se alăturaseră şi cei de la Daily Mail). Iulian Căzăcuţ, patronul abatorului de la Botoşani, e unul dintre cei mai destoinici proprietari de afacere pe care i-am cunoscut în România. A făcut ziua porţilor deschise în comuna Roma, la el la abator, şi, de la BBC la televiziuni olandeze, toată lumea a putut filma, întreba şi s-a putut lămuri că omul făcuse afacerile onest. Nu abatorul a fost însă cea mai grea misiune cu ziarele englezeşti, ci insistenţa lor de a face reportaje cu cai. În nordul ţării încă ningea, pe vremea scandalului, aşa că nici urmă de căruţă prin zonă. Translatorul altui grup de britanici din presa scrisă îmi povesteşte cum, exasperat de dispariţia căruţelor, care vara te scot din sărite pe drumurile judeţene şi naţionale, nu a avut altă soluţie decît să ia ogradă cu ogradă şi să-i roage pe gospodarii moldoveni să scoată atelajele şi caii şi să le arate englezilor cum vine aia: mergem cu căruţa pe drum. Cum francezii care le vînduseră carnea tocată englezilor nu aveau de gînd să clarifice acuzaţiile care li se aduceau, scandalul şi, prin urmare, investigaţiile englezilor nu se opreau aici. „Dar am auzit că poate să fie chiar şi carne de măgar“... că o fi tăiat careva un măgar şi l-a dus la abator, se prea poate. La cum era dotat abatorul lui Căzăcuţ, exclus să se întîmple o astfel de confuzie. Traslatorii români erau însă pregătiţi de orice, pînă cînd, pe mobilele jurnaliştilor străini apare Breaking News: Papa demisionează! „Asta înseamnă că am ieşit din headline“ – vorbesc englezii între ei. Presiunea editorilor scade, dar pentru orice jurnalist, faptul că subiectul său cade pe locul doi nu e motiv de prea mare bucurie. Ştirile despre Suveranul Pontif se confirmă. Scandalul cărnii de cal a pierdut. Măgarul... nici că mai contează. Deznodămîntul avea să arate că românii nu erau vinovaţi în isteria etichetării greşite, că francezii au înlocuit sortimentele de carne, că e nedrept că România e suspectul de serviciu al UE, dar că mai avem mult pînă să ne creadă partenerii din Europa pe cuvînt.
Infectarea în masă cu TBC rezistent la tratament
Nici după ce am ieşit basma curată, presa englezească tabloidă şi, servitoare a ratingului, The Sun, titrează: „Bombă cu ceas: Imigranţii români ar putea aduce tuberculoza rezistentă la medicamente în Marea Britanie.“ Nu era de ajuns că le luaserăm locurile de muncă şi portofelele, dar îi mai şi îmbolnăvim. Cu un TBC aproape netratabil şi groaznic de contagios. Sigur că aveau englezii motive să creadă că ceva e suspect cu contagiunea viruşilor, după ce au văzut spitale româneşti. Sărăcia şi asistenţa medicală precară au făcut, din România, capitala turberculozei din Europa, unde maladia pulmonară ucigaşă seceră sute de vieţi în fiecare an – scrie The Sun –, care a trimis chiar un reporter în România pentru a constata cum stă situaţia la faţa locului. Este de aşteptat să se întîmple un dezastru – a avertizat expertul în TBC Jonathan Stillo, care conduce o cercetare privind tuberculoza multi-drog rezistentă (TBC-MDR) în România. Cînd persoana contagioasă se va afla în metroul (londonez), va fi prea tîrziu. Estimarea este că un bolnav va infecta între 10-15 oameni pe an – a adăugat el. Ulterior, Stillo a aflat de la Hotnews contextul în care au fost puse declaraţiile sale. A regretat şi a rectificat.
Nici cetăţenii Republicii Moldova nu au scăpat de tirurile presei britanice. Folosindu-se de cetăţenia română, sute de mii de moldoveni vor spori invazia dinspre Est, odată ce Marea Britanie, obligată de UE, va trebui să renunţe la restricţiile impuse pe piaţa muncii, timp de şapte ani, pentru români şi bulgari. Dacă criza politică de la Chişinău nu s-ar prelungi şi forţele proeuropene ar mai avea cîştig de cauză, moldovenii s-ar fi putut bucura de ridicarea vizelor şi de o primire similară în presa din Marea Britanie.
Au ceva cu noi? Ce le-am luat şi ce le-am dat
Şi totuşi, ce le-am făcut englezilor de ne găsesc vinovaţi de toate necazurile lor? Avem dreptate să ne simţim frustraţi? Au ceva special cu noi? Petru Clej explică, într-un excelent articol din Contributors, că nu trebuie să o luăm personal. Contextul european, economic şi de politică internă se suprapune peste această măsură pe care Londra trebuie să o accepte: cea a deschiderii pieţei muncii. Comisari de toate felurile de la Bruxelles au explicat, cu statistici şi studii, că muncitorii din noile state membre ale UE, atît din valul 2004 cît şi din cele de la aderarea din 2007, au avut o contribuţie pozitivă semnificativă la economiile ţărilor în care au plecat să lucreze. E adevărat, însă, că există şi infractori de drept comun – de la cerşetori pînă la cei care ocupă abuziv casele unor britanici – ceea ce creează Bucureştiului dificultăţi serioase de imagine. Au fost şi cazuri care au revoltat opinia publică, relatate tot de presă, precum cel al unei femei de naţionalitate română, care avea zece copii şi ajunsese să beneficieze de ajutoare sociale de la statul britanic, estimate la 32.000 de lire. O altă realitate mai arată şi faptul că, odată cu deschiderea pieţei muncii, nou-intratele în UE au pierdut mii de specialişti pe care ţările din Vestul Europei au fost bucuroase să-i primească şi să-i plătească mai puţin decît pe cei „home-made“. În mod inevitabil, însă – scrie Petru Clej –, omul de rînd din Marea Britanie nu prea află de aceşti români, decît dacă are contact direct cu ei, fie că sînt meseriaşi în construcţii (bărbaţii) sau menajere (femeile) care se întîmplă să le presteze un serviciu în casă.
„De fapt, românii nu sînt luaţi în vizor în mod special. Ei au ghinionul să fi picat în mijlocul unei conjuncturi nefericite. Acum nouă ani, guvernul laburist a deschis piaţa muncii, din primul moment, pentru cetăţenii statelor care au aderat la 1 mai 2004 la UE, previzionînd sosirea a doar 13.000 de persoane, şi s-a trezit cu peste un milion, majoritatea polonezi. Partidul Laburist n-a mai repetat aceeaşi măsură în 2007, cînd au aderat România şi Bulgaria, prevalîndu-se de dreptul de a impune restricţii pînă la un maxim de şapte ani“ – explică Petru Clej. Criza economică, greşeli şi presiuni ce ţin de politica internă a unor state membre, precum şi lipsa de experienţă a României în jocul de imagine şi diplomaţia europeană ne aduc uneori în postura de vinovaţi de toate relele.
Bianca Toma a fost corespondent al ziarului Adevărul la Bruxelles. În prezent, este Policy Research Fellow al Open Society Institute la Centrul Român pentru Politici Europene. Este colaborator-corespondent pentru The Telegraph în România.